De ce oamenilor le place să-şi complice existenţa?

Îmi pun întrebarea asta de peste douăzeci de ani şi tot nu am ajuns la un răspuns. Pe de o parte, suntem oameni, avem raţiune şi imaginaţie şi suntem capabili să ne închipuim realitatea aşa cum vrem noi. Pe de altă parte, sumedenia de curente religioase şi filozofii care s-au dezvoltat de-a lungul miilor ani de existenţă a omului au avut contribuţia lor în „complicarea” existenţei. De ce e aşa şi nu aşa? De ce să nu am eu dreptate şi să ai tu? Dacă lucrurile sunt albe sau negre, de ce există atâtea nuanţe de gri?

Mă gândeam la complicaţiile pe care ni le aducem în viaţă prin neacceptare. De exemplu, în dragoste. Citeam zilele astea un articol în care cineva spunea că gelozia se naşte odată cu dragostea, dar nu moare odată cu ea. Foarte adevărat. Pasiuni nebune au dat naştere la poveşti nebuneşti care s-au scris şi au rămas peste veacuri, dar nu numai acelea sunt de scris şi de citit…

Gândindu-mă la zicala: “Dumnezeu nu-i dă omului mai mult decât poate duce”, mă gândeam care or fi resorturile noastre interioare care ne motivează să mergem înainte, în ciuda circumstanţelor….

Mă inspiră articolele pe care le răsfoiesc zilnic, mă fascinează gândirea umană cu „răsucirile” ei, creativitatea unora, modestia altora… profunzimea tuturor.

Mi-am zis de nenumărate ori: mă voi opri. Dar n-am făcut-o, încă. Ceva mă mână să merg mai departe.

Să mergi împotriva curentului sau cu el? Oamenii se formează singuri sau îi formează alţii? Cât la sută din ceea ce vedem asimilăm şi internalizăm şi cât respingem? Suntem produsul finit a educaţiei, familiei sau circumstanţelor?

De curând am găsit pe blogger un nou prieten, îmi permit să-l numesc aşa, care m-a fascinat cu scriiturile lui. Nu se sfiieşte să-şi arunce în lume trăirile profunde… nu-i pasă dacă vede cineva, citeşte cineva, comentează cineva… el are ceva de spus şi spune. Un asemenea potenţial, cultivat adecvat, poate genera o somitate. În ce vrea el.

Redau un citat din blogul lui „de început”: „Sunt un tânăr care simte ca deja a trăit destul – prea mult. De ce nu mă sinucid ? Poate o voi face cândva. Până una, alta vreau să-mi golesc sufletul de impurităţi . Vreau să mi-l golesc prin scris şi nu prin viu grai pentru că un gând scris mi se pare mult mai real decât amintirea unei conversaţii. Avându-mi scrierea în mână poate îmi voi aminti că m-am scuturat de noroi şi, poate, mă voi simţi curat. Conversaţiile mi se par de cele mai multe ori iluzorii şi plictisitoare. M-am săturat şi de vocea mea, m-am săturat şi de mine. De multă vreme nu mai sper nimic altceva decât ca o dată totul se va termina şi-mi voi uita existenţa.”

Cuvintele lui îmi amintesc de strigătele de durere ale fiului meu care trecea prin „suferinţele” adolescenţei… pun ghilimele nu ca să minimalizez trăirile lui, ci pentru că nu mă refer la suferinţă fizică ci la acele „dureri ale facerii sinelui”, a căutării scopului de a trăi. Deşi n-am avut nici eu o adolescenţă liniştită, totuşi parcă zbaterile tineretului de azi seamănă mai mult a agonie ca pe vremea mea! Generaţia Emo, sau cum şi-or fi zicând parcă sună tare din clopoţel atenţionându-ne: „adulţilor, nu avem modele… voi ce păziţi, ne lăsaţi să ne scufundăm?” De multe ori noi, părinţii, credem că deţinem meritul şi „patentul” a ceea ce devin fii noştri, dar abia trecând prin aceste momente cu fiul meu îmi dau seama că ceea ce este el azi este rezultatul propriilor lui zbateri, propriilor lui căutări, frământări, descoperiri. Şi atunci realizez că suntem suma mai multor factori. Are şi ereditatea cuvântul ei de spus, are şi temperamentul nativ, dar mai mare aport pare a avea experienţa personală. Fără vreo tentativă de discriminare, ţin să subliniez că am cunoscut oameni mari, capacităţi fantastice, aproape supraomeneşti care sunt proveniţi din familii modeste, simple, comune, fără nimic special, după criteriile societăţii. Să aibă, totuşi, autoeducarea cel mai mare aport? Eu cânt, eu descânt! Nu ştiu, aştept să vă spuneţi şi voi părerea, pentru că, deşi la vremea când aveam 20 de ani credeam că ştiu deja totul, acum cred că nu mai ştiu nimic. Parcă nu mai există în lumea asta stâlpi, jaloane, absoluturi! Parcă totul este schimbător şi relativ.

Într-un alt articol vorbeşte, în felul lui plastic şi direct, despre lanţuri. Am scris şi eu despre asta vreo 7 articole, dar parcă el reuşeşte să spună în câteva cuvinte ceea ce m-am chinuit eu să pun în atât de multe pagini: „Suntem atât de plini de lanţuri, încât nici nu ne dăm seama că am putea scăpa cel puţin de unele dintre ele. Spre deosebire de animale noi avem această posibilitate, pentru că s-ar putea ca cel care ne-a legat să fie un alt om, sau chiar noi înşine. Ne încătuşăm unii pe alţii ca într-un cerc vicios. Deşi tot mai mulţi oameni încep să-şi dea seama că stă în puterea lor să-şi reducă numărul lanţurilor, să-şi micşoreze numărul stăpânilor, majoritatea nu fac decât să şi-i schimbe. Oare, de ce toată lumea caută cheia fericirii!? Pentru că este închisă? Nu, ci pentru că nu este altceva decât un alt lanţ pe care îl purtăm. Şi cheia adevărului o căutăm din acelaşi motiv – ca să ne eliberăm de el. Vrem să scăpăm de adevăr pentru că acesta ne produce cea mai mare suferinţă. Unii ar putea susţine că prostia este cheia adevărului, dar prostia s-ar putea să fie un alt stăpân. Poate părea paradoxal dar adevărul este totodată şi o cheie universală. Însă eliberându-ne de aproape toate celelalte lanţuri, devine stăpânul nostru suprem. Adevărul ca stăpân este un sadic fără milă. S-ar putea ca moartea să ne elibereze şi de adevăr, dar, vai, ea poate fi un stăpân şi mai înfricoşător decât adevărul.”

Toată admiraţia pentru asemenea minte, pentru asemenea trăiri. Deşi, după concepţiile mele, moartea nu este finalitate ci un nou început. Staţi, nu daţi cu pietre, nu cred în reîncarnare! Acesta este iar un subiect despre care aş putea să discut la infinit. De ce ne temem de moarte? Ne înconjoară mereu, zi de zi şi totuşi ne inspiră groază… poate cineva defini moartea? Dau o cafea celui care poate….

Mă opresc aici. Articolul devine prea lung şi pică greu la stomac dacă se „diluează”!

Pe data viitoare.