Am fost fascinată de când mă ştiu de lucrurile care nu se văd. Am simţit că există ceva dincolo de realitatea materială, dar multă vreme nu am vrut să accept. Am terminat şcoala, m-am căsătorit, iar după ce am născut primul copil au început să revină întrebările din copilărie: “De unde vin? Ce caut eu aici? Ce este miracolul vieţii? Există ceva după ce murim?” Întrebările mele rămâneau fără răspuns. Am fost invitată de mama la un botez la o biserică evanghelică. Atunci am văzut cum oamenii intră în apă şi declară că Isus este Domnul vieţii lor. Nu prea înţelegeam eu ce se întâmplă, dar m-a apucat o mare tulburare. Am simţit atunci puternic că există Dumnezeu, este viu şi real, iar cei care intraseră în apă nu erau nebuni! Ci erau salvaţi şi fericiţi că o puteau spune tuturor. Inima mea striga: “Ridică odată mâna!”, iar mintea mea spunea: “Ce-o să zică ai tăi? O să râdă cu toţii de tine!” Până când inima a învins şi mâna s-a ridicat chiar când s-a făcut ultima chemare. Am plecat acasă liniştită ca niciodată, dar n-a durat. Căutând să dezvolt ceea ce auzisem deja, am început să citesc tot ce îmi cădea în mână şi pomenea despre Dumnezeu, credinţă, viaţa de după… Unii Îl numeau pe Dumnezeu fiinţa supremă, alţii spuneau că este o energie universală, alţii Îl numeau divinitate, alţii conştiinţă superioară, alţii inteligenţă universală încât confuzia mea creştea şi mai mult! Am divorţat, iar după ce am rămas singură, m-am trezit într-un vid spiritual care simţeam că mă absoarbe cu totul. Atunci am început să caut din nou, aşa ca am început să citesc despre paranormal, să studiez yoga, meditaţia transcendentală, bioenergia, budismul, religiile orientale, într-o frenetică şi disperată nevoie de a mă regăsi. Oricât citeam, meditam şi studiam, liniştea după care tânjeam nu se făcea simţită. Vreo şase ani am făcut slalom printre aceste nisipuri mişcătoare, gândindu-mă că, dacă mă străduiesc destul, voi ajunge să-L cunosc pe Dumnezeu. Ştiam ce spune Biblia despre aceste lucruri:
Deuteronom 17:10-14
“Să nu fie la tine nimeni care să aibă meşteşugul de ghicitor, de cititor în stele, de vestitor al viitorului, de vrăjitor, de descântător, nimeni care să întrebe pe cei ce cheamă duhurile sau dau cu ghiocul, nimeni care să întrebe pe morţi. Căci oricine face aceste lucruri este o urâciune înaintea Domnului; ţie, Domnul Dumnezeul tău, nu-ţi îngăduie lucrul acesta.”
Dar setea după Dumnezeu era atât de mare, încât nu mă puteam opri. La mulţi ani de la ridicarea aceea de mână, am fost din nou la un botez. De data asta Dumnezeu nu m-a lăsat să plec până nu am luat o decizie. Am înţeles că este simplu să-L laşi pe Isus să fie Mântuitorul tău, ca să-ţi uşureze povara păcatului, dar de aici şi până la a fi Domn, e drum lung şi presupune o decizie: nu mai vreau ca viaţa mea să-mi mai aparţină pentru că nu ştiu decât să mi-o distrug, vreau să i-o dau Lui ca să o conducă. Aşa am făcut. Am vorbit apoi cu un frate drag şi l-am întrebat ce să fac cu puterea de a vindeca pe care o „dobândisem” în urma anilor de practicare a bioenergiei. El mi-a răspuns că trebuie să fiu atentă de unde îmi vine acea putere şi dacă nu e de la Dumnezeu, trebuia să renunţ. Am fost foarte mirată, pentru că nu-mi imaginam ca asemenea capacitate să vină din altă parte decât de la Dumnezeu, dar uite că este posibil. Şi mai mirată am fost când am întâlnit ca membri în biserică oameni pe care îi cunoscusem la cabinetul de bioterapie. Vreau să vă întreb, e corect? Ce părere aveţi despre asta? Am văzut după aceea şi creştini care fac acupunctură, care folosesc remedii homeopatice luate din cabinete de bioterapie…. Oare este bine? Aţi cunoscut creştini care practică aceste lucruri fără să ştie la ce se expun? Dacă da, ce e de făcut? Cum tragem semnalul de alarmă ca ei să ştie că îşi riscă mântuirea? Cum le spunem în dragoste că duc şi pe alţii în rătăcire? Cât timp va mai dura până când cineva va lua atitudine?
