|
D |
acă Biblia este singura carte care ne învaţă adevărul, atunci ar trebui să închei această carte cu ceea ce contează cu adevărat. Ce conţine Biblia şi ce ne învaţă ea?
Biblia este scrisoarea de dragoste pe care Dumnezeu a lăsat-o oamenilor, ca ei să ştie cine sunt şi care este rostul lor pe acest pământ.
Aşa că vom începe cu prima carte a ei, Geneza. Această carte este scrisă de Moise, este o carte istorică şi arată începuturile omenirii, aşa cum Dumnezeu le-a descoperit lui Moise, începutul revelaţiei de Sine a lui Dumnezeu. Între vidul nimicului din ateism şi puzderia de divinităţi din politeism, Geneza ne prezintă Creatorul universului, Dumnezeul unic, care este sursa, scopul şi suportul lucrurilor. La început, Dumnezeu a creat universul şi tot ce există. Conform Bibliei, omul a apărut cu 4000 de ani înaintea naşterii lui Isus. În Biblie expresia “zi” apare ca perioadă de timp diferită de la un context la altul, poate avea 24 de ore sau o eră. Cert e că Dumnezeu a ales formula ”o zi” pentru a desemna perioada în care a creat lucrurile: lumina, cerul, pământul, soarele, luna şi stelele, vieţuitoarele mării, ale pământului şi apoi omul. Aşa cum nu ni se spune de unde a apărut Dumnezeu, nu trebuie să ştim cât a durat o zi, ci toate acestea ni se vor revela după ce vom ajunge în cer. În ziua a şasea Dumnezeu a pregătit pământul pentru a fi locuit de om. A creat o grădină superbă în care a aşezat doi pomi: pomul vieţii, care pare să fi fost hrana propriu-zisă a nemuririi şi pomul cunoştinţei binelui şi răului, care era de dorit ca să facă pe cineva înţelept. Aceşti pomi au explicaţii de tot felul, în funcţie de cine dă aceste explicaţii, dar esenţa păcatului constă în transferarea controlului asupra vieţii lor (a vieţilor celor doi oameni -Adam şi Eva) de la Dumnezeu la ei înşişi. Atunci ei au căzut testul ascultării, când au ales să nu asculte ci să mănânce din pomul oprit, devenind stăpânii lor înşişi. Dumnezeu a creat omul să trăiască veşnic, dacă ascultă de El. A urmat căderea în păcat şi din prezenţa lui Dumnezeu. Biblia, în întregul ei, conţine planul lui Dumnezeu pentru om. Alegerea pe care omul a făcut-o în grădina Edenului a determinat viitorul relaţiei lui cu Creatorul său. Dumnezeu a şi început planificarea răscumpărării omului de sub dominaţia celui rău. Dumnezeu ştia ce se va întâmpla în grădină, dar a lăsat totuşi pomul acolo. Descrierea creării femeii este o primă anticipare a Bisericii, Mireasa lui Cristos. Aşa cum femeia a fost luată din coasta bărbatului atunci când el dormea, tot aşa şi Biserica a luat naştere din sângele şi apa care au curs din coasta lui Isus în timp ce El “dormea” pe cruce. În Vechiul Testament Dumnezeu vorbeşte despre Cel care va veni ca să răscumpere omul din păcat, care va plăti cu propriul sânge preţul pentru salvare. În vremea vechilor israeliţi, Dumnezeu stabileşte porunca jertfelor şi instituţia preoţiei care anticipează venirea lui Isus, iar El, Mielul lui Dumnezeu Se va jertfi odată pentru totdeauna şi pentru toţi oamenii, ca toţi cei care cred în El, să primească iertarea de păcate şi împăcarea cu Dumnezeu.
De-a lungul istoriei lui, omul a încercat mereu să verifice cele scrise în Biblie şi s-au descoperit tot mai multe situri arheologice care confirmă fapte şi evenimente descrise în Biblie.
Dacă Dumnezeu ştia ce va alege omul, de ce l-a făcut cu posibilitatea de a alege? Libertatea a fost darul pe care Dumnezeu l-a făcut omului, chiar dacă ştia ce va face cu ea. Însă, Dumnezeu ştia că omul va păcătui şi de aceea a şi pregătit planul de răscumpărare. Efectele păcatului se văd şi azi, de la naşterea cu durere, până la câştigarea cu greu a hranei, în timp ce multe plante nefolositoare cresc singure. Tot Geneza ne prezintă şi profeţia venirii Unicului născut din femeie, dar nu şi din bărbat. După alungarea omului din Eden, Adam şi Eva au fii şi fiice. Dumnezeu a dorit ca oamenii să se înmulţească şi să stăpânească pământul. Familia lui Adam şi a Evei a fost prima şi ei trăiau mult, sute de ani, în care năşteau mulţi copii. După ce Cain l-a ucis din gelozie pe fratele lui, Abel, instituţia familiei s-a schimbat şi ea, familia devenind din monogamă, poligamă, împotriva a ceea ce intenţionase Dumnezeu. Omul a schimbat această ordine şi şi-a organizat viaţa după bunul său plac, departe de voia lui Dumnezeu. Toate religiile lumii au mituri despre începutul lumii şi toate cred că tot ce există a fost creat.
Capitolul 6 al Genezei pomeneşte despre răutatea oamenilor. A fost o perioadă în istorie, înainte de potop, când îngerii au coborat pe pământ şi şi-au luat neveste pe fiicele oamenilor. A rezultat o contaminare care a dus la o şi mai mare neascultare din partea oamenilor (Gen. 6:5). Scopul îngerilor neascultători a fost de a zădărnici naşterea Fiului promisiunii. Pedepsirea lor va avea loc la sfârşit, până atunci vor sta închişi (Iuda cap.6; 1 Pet.3:20; 2 Pet.2:4). Din cauza răutăţii oamenilor, Dumnezeu a ales să distrugă omenirea prin potop. După aceea, Dumnezeu alege un neam ca să-L reprezinte pe pământ, neamul israel. Tot Vechiul Testament descrie istoria acestui popor şi pregătirea lui pentru venirea lui Mesia. Ca semn al faptului că nu va mai distruge omenirea prin apă, Dumnezeu a lăsat curcubeul ca aducere aminte. Următoarea distrugere va fi prin foc. Şi potopul apare consemnat în religiile pământului, având ca protagonişti persoane cu nume diferite de cele cunoscute de noi în Biblie.
La patru generaţii după potop, a avut loc încurcarea limbilor. Dincolo de pedepsirea umanităţii pentru aroganţa de a încerca să ajungă la Dumnezeu prin forţe proprii, a fost metoda Lui de a răspândi oamenii pe toată suprafaţa uscatului, pentru a-l stăpâni. Lucrarea de la turnul Babel a fost oprită, dar mai târziu, în jurul lui a fost construită cetatea Babilon. Închinarea idolatră a fost totuşi, motivul pentru care Dumnezeu a oprit construirea. De la Adam până la potop au trecut 1656 de ani, de la potop până la Avram încă 427 de ani. Au fost 126 de ani între moartea lui Adam şi naşterea lui Noe, care a murit cu doi ani înainte de naşterea lui Avram. Înainte de potop, oamenii trăiau sute de ani, după aceea Dumnezeu a redus durata de viaţă până la 120 de ani, iar apoi a mai scăzut treptat (din Manualul biblic).
Odată cu păcatul şi alungarea din Eden, omul a pierdut cunoştinţa despre Dumnezeu. Bâjbâind după descoperirea tainelor vieţii omul a căutat în natură explicaţii despre aceste taine, ajungând să se închine puterilor naturii. Soarele, luna, stelele au fost zeificate, au apărut zeităţi ale fertilităţii, iubirii, războiului, etc. În vremea lui Avram, toţi oamenii erau idolatri, el fiind singurul care credea în Dumnezeu. De aceea Dumnezeu i se revelează şi prin el înfiinţează poporul evreu, singurul popor care devine pe vremea aceea monoteist. În mijlocul acestui popor se naşte Mesia, sute de ani mai târziu, pentru a fi ucis la vârsta de 33 de ani. Dar şi asta făcea parte din planul lui Dumnezeu, Isus ştia că nu este o altă cale şi de aceea S-a oferit să vină ca să moară pentru ca omul să fie răscumpărat.
De ce l-a creat Dumnezeu pe om? Dumnezeu dorea un stăpân peste pământ şi l-a creat pe om în propria Sa imagine. Cel care poartă imaginea în dumnezeire este Fiul. În imaginea Lui a fost creat Adam. Deşi Dumnezeu spune: ”să facem om după chipul Nostru” (plural) în versetul 27 ni se spune: ”Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său”(singular). Omul a fost rânduit să guverneze, nu a fost predestinat să cadă. Dumnezeu a retras autoritatea din mâna lui Lucifer după ce el a păcătuit şi a pus-o în mâna omului, tot pământul este domeniul guvernării omului. Dumnezeu luptă pentru pământ fiindcă domeniul lucrării Satanei este pământul (Gen.3:14). Dumnezeu a creat pământul pentru om şi dorea ca prin om Satan să fie ţinut departe de pământ. De aceea, Dumnezeu vrea să recupereze pământul de sub dominaţia lui. Însă omul a căzut şi el şi a fost nevoie de un plan de răscumpărare. A fost nevoie ca un Om să vină şi să răstoarne puterea Satanei. Isus a fost Omul acela şi El este şi Mântuitorul nostru. Noi am căzut, iar Dumnezeu a făcut ca El să fie ispăşire pentru noi. Chiar dacă păcatul omului a răsturnat pentru o vreme planul lui Dumnezeu, El are acelaşi plan şi acum cu noi: să domnim peste pământ şi să recuperam pământul din mâna celui rău (“Biserica glorioasă”-Watchman Nee).
Biserica este totalitatea oamenilor născuţi din nou. Omul se naşte cu duhul mort faţă de Dumnezeu. Are nevoie ca duhul său să primească viaţă. Atunci când crede în Isus, omului i se dă dreptul de a se numi copil de Dumnezeu şi primeşte viaţa: Ioan 1:12- “Dar tuturor celor care L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu (născuţi din Dumnezeu-vers.13)”. Oamenii care cred şi sunt născuţi din nou sunt cei care, împreună, alcătuiesc Mireasa lui Cristos, sunt cei care vor guverna noul pământ, după ce acesta va fi distrus la Apocalipsa. Ei sunt cei care vor domni alături de Dumnezeu, după ce Satan va fi alungat şi închis.
Dumnezeu a împlinit planul Său, odată cu învierea lui Isus din morţi. Apoi El a urcat la cer să domnească alături de Tatăl, trimiţând în lume Duhul Sfânt, care va face înnoirea şi naşterea din nou, va pecetlui pe credincioşi pentru veşnicie. În Biblie, lumea are câteva semnificaţii. Prima este că lumea este totalitatea lucrurilor şi fiinţelor create de Dumnezeu. Iar lumea ca sistem de civilizaţie este partea care s-a desprins de Dumnezeu şi care acum este subordonată lui Satan. El este stăpânitorul lumii acesteia. Lumea este totalitatea oamenilor care nu-L cunosc pe Dumnezeu şi nu sunt născuţi din nou. Lumea şi Biserica sunt două grupuri de oameni aflaţi sub doi stăpâni diferiţi. Lumea va fi cea care îl va însoţi pe Satan în iad. Dar, în acelaşi timp, Dumnezeu doreşte ca toţi oamenii să fie scoşi de sub puterea lumii şi incluşi în Împărăţia Lui, pentru a fi împreună veşnic. Ura, egoismul şi mândria, continua autodeterminare şi concurenţa fără odihnă sunt specifice sistemului de guvernare lumesc. Aici fiecare este în competiţie cu fiecare, dorind cât mai mult pentru sine, cu orice preţ şi prin orice metode.
Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să-L cunoască şi să-L recunoască drept Cel care ne-a creat, care ne menţine viaţa şi care ne-a răscumpărat pentru ca să-I aparţinem Lui. Metoda cea mai eficace a diavolului de a ne ţine în neascultate este AMÂNAREA. Mai sunt şi alte piedici pe care le pune Satan pentru a-l împiedica pe om să-L cunoască pe Dumnezeu. Ele sunt:
1. ORIGINEA.
Oamenii spun că au o religie cu care s-au născut, au altă lege, alte tradiţii care nu-i permit să se pocăiască, pentru că ar ieşi din graţiile familiei sau din graniţele cunoscute. Însă, singura lege cu care ne naştem este legea păcatului şi a morţii. În noi este o lege care ne determină să facem şi să alegem numai răul: Iacov 1:14-15- ”Ci fiecare este ispitit, când este atras de pofta lui însuşi şi momit. Apoi pofta, când a zămislit, dă naştere păcatului; şi păcatul odată făptuit, aduce moartea”. Acest verset arată cum firea omului este atrasă spre păcat. Poate cineva să spună că n-a păcătuit niciodată? Deci plata păcatului este moartea, despărţirea veşnică de Dumnezeu. Pentru că trupul moare, dar duhul va trăi veşnic şi el va fi la un loc cu cei răi, dacă nu ne pocăim cât încă suntem în viaţă. Dacă ne-am născut într-o familie necreştină, asta nu însemnă că trebuie să rămânem aşa. Trebuie să dorim să-L cunoaştem pe Dumnezeu. Ţara noastră este o ţară plină de oameni religioşi, care ţin tradiţii şi obiceiuri religioase, dar asta nu însemnă că sunt mântuiţi. Dumnezeu iubeşte oamenii aşa cum sunt. El ştie că suntem ţărână, dar ne iubeşte prea mult ca să ne lase aşa cum suntem. Ne vrea lângă El, să domnim alături de El, aşa cum a intenţionat de la început.
2. RUŞINEA.
Oamenii s-ar întoarce la Dumnezeu, dar le este ruşine. “Ce vor zice oamenii?” Dumnezeu ştia că aşa va fi, de aceea ne-a lăsat câteva versete despre asta: Marcu 8:38- “Pentru că de oricine se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, Se va ruşina şi Fiul omului când va veni în slava Tatălui Său împreună cu sfinţii îngeri” (Matei 10:33; Luca 9:26). Ce ne este mai preţios? Părerea oamenilor sau veşnicia cu Dumnezeu?
3. NEÎNŢELEGEREA SCRIPTURILOR.
Evanghelia are un mesaj simplu, însă oamenii cu multă şcoală n-o înţeleg. Satana încurcă mintea noastră cu tot felul de filozofii complicate. Haideţi să spunem: ”Doamne, nu înţeleg nimic, dar cred!”. După mărturisirea credinţei şi începerea unei vieţi noi, vom înţelege din ce în ce mai mult. Dumnezeu ne va revela tot mai mult din ceea ce este.
4. NECREDINŢA. Oamenii nu vor ajunge în iad pentru că nu au făcut destule fapte bune ci pentru că nu cred: Efeseni 2:8-9- ”Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.”, 2 Cor.5:7- ”Pentru că umblăm prin credinţă, nu prin vedere.” Necredinţa este un păcat de neiertat.
5. AMÂNAREA.
Acesta este modul cel mai sigur al diavolului de a înşela oamenii. Când sunt tineri, le spune: ”Trăieşte-ţi viaţa, distrează-te cât poţi, că numai o viaţă ai!” Când eşti căsătorit, vine şi te îndeamnă: ”Acum n-ai timp, ce atâta biserică, trebuie să munceşti ca să-ţi întreţii familia şi duminica să te odihneşti, să te relaxezi sau să ieşi undeva!” Când eşti la vârsta a treia, îţi spune: ”Acum e prea târziu! După ce ai făcut atâtea, crezi că te mai iartă Dumnezeu?” Aşa că ori de câte ori ne dau prin gând aceste lucruri, trebuie să ştim că este diavolul cel care ni le trimite. Biblia ne spune că viitorul nu ne aparţine, ci singura zi care este a noastră e astăzi.
CALEA ROMANĂ este calea expusă de Pavel şi ne arată cum sunt oamenii mântuiţi. Romani 3 :23- “Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu.”
Romani 6:23- “Fiindcă plata păcatului este moartea: dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Hristos, Domnul nostru.”
Romani 5:8- “Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi.”
Romani 10:9- “Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn, şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit.”
Romani 10:13- ”Fiindcă oricine va chema Numele Domnului, va fi mântuit.”
Iată paşii care trebuie urmaţi: credinţa, pocăinţa şi mărturisirea, care include botezul în apă. După ce intrăm în familia lui Dumnezeu, El va începe echiparea noastră pentru creştere, pentru lupta spirituală şi pentru slujire. El ne va da armătura care să ne apere şi care să ne ajute în drumul nostru spre cer. Armătura este descrisă în Efeseni la cap. 6:11-18- ”Îmbrăcaţi-vă cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteţi ţinea piept împotriva uneltirilor diavolului. Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti. De aceea luaţi toată armătura lui Dumnezeu, ca să va puteţi împotrivi în ziua cea rea, şi să rămâneţi în picioare, după ce veţi fi biruit totul. […] Faceţi în toată vremea, prin Duhul, tot felul de rugăciuni şi cereri. Vegheaţi la aceasta cu toată stăruinţa, şi rugăciune pentru toţi sfinţii”. În Ioan 14:6, Isus a zis: ”EU SUNT CALEA, ADEVĂRUL ŞI VIAŢA. NIMENI NU VINE LA TATĂL DECÂT PRIN MINE. Armele de luptă împotriva întunericului şi armatelor lui, sunt duhovniceşti. Nu putem duce lupta spirituală fără să fim echipaţi corespunzător. Dumnezeu ne dă autoritate să ducem acest război, dar ne dă şi echipamentul pentru a birui.
În domeniul circulaţiei rutiere, autoritatea este reprezentată de politişti. Ei au uniforme care sunt simbolul autorităţii lor. Dacă stau în mijlocul drumului îmbrăcaţi în uniformă, fac doar un semn şi TIR-ul opreşte. Cât e omul şi cât e TIR-ul? Dar omul opreşte TIR-ul ! Dacă s-ar aşeza în drum fără uniformă, ar fi zdrobit de TIR. La fel şi în lumea spirituală, avem nevoie de echipamentul care să reprezinte autoritatea lui Dumnezeu. Dar să vedem ce este armătura despre care vorbim. Ea conţine un coif, un scut, o platoşă, o sabie, o cingătoare şi încălţăminte. Cu această armătură ne împotrivim în ziua cea rea, atunci când diavolul ne atacă. Cu ea răsturnăm întăriturile lui şi-i dejucăm planurile. Să luăm pe rând fiecare componentă:
1. Staţi gata dar, având mijlocul încins cu adevărul (versetul 14). Ce este adevărul, sau mai bine zis, Cine? Isus spune despre Sine: ”Eu sunt calea, adevărul şi viaţa”;
2. Îmbrăcaţi cu platoşa neprihănirii (versetul 14). În 1 Cor. 1:30, citim: ”Şi voi, prin El, sunteţi în Hristos Isus. El a fost făcut de Dumnezeu pentru noi, înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare.” Deci şi platoşa neprihănirii este tot Isus;
3. Având picioarele încălţate cu râvna Evangeliei păcii (versetul 15). Efeseni 2:14-17 spune: ”Căci El este pacea noastră… şi a înlăturat vrăjmăşia … ca să facă pe cei doi să fie în El Însuşi un singur om nou, făcând astfel pace… El a venit să aducă vestea bună a păcii, vouă celor care eraţi departe, şi pace celor ce erau aproape.” Cei doi la care se referă sunt pe de o parte evreii, poporul lui Dumnezeu, iar ceilalţi sunt neamurile, adică neevreii, oameni care nu ştiau nimic despre Dumnezeu, dar care acum au acelaşi drept de a se numi copii ai lui Dumnezeu, prin credinţă. Iar Evanghelie, înseamnă veste bună;
4. Pe deasupra tuturor acestora, luaţi scutul credinţei, cu care veţi putea stinge toate săgeţile arzătoare ale celui rău (versetul 16). Evrei 12:2 ne spune: ”Să ne uităm ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, adică la Isus…” El este deci şi credinţa noastră, Cel prin care au fost posibile toate lucrurile, prin care au fost făcute toate lucrurile şi care este Căpetenia credinţei noastre;
5. Luaţi şi coiful mântuirii…(versetul 17). Fapte 4:12 ne spune că: ”În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi.” Acesta este coiful mântuirii: Isus;
6. …şi sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu (versetul 17). Ioan 1:1-3,14- “La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul ERA Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El…Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl.” Este clar, Cuvântul este Isus, este Acela prin care a fost făcut totul.
Fiecare element din armătură, este Domnul Isus. A pune armătura, înseamnă a ne îmbrăca cu Cristos (Rom.13:14). Cum să ne îmbrăcăm? Să-L primim ca Mântuitor şi Domn şi atunci El vine ca să locuiască în noi, mergând cu noi în orice loc, fiind mereu cu noi. Când Îl primim în viaţa noastră, avem prezenţa Lui în orice clipă, avem atenţia Lui mereu. Suntem conectaţi tot timpul la El, vorbim tot timpul cu El, Îl onorăm oriunde am fi şi orice am face. Asta înseamnă să ne întărim pentru război, dacă El e cu noi, cine poate sta împotriva noastră? Când suntem conştienţi de faptul că suntem mereu în prezenţa Sa, diavolul va fi dezarmat şi neputincios în a ne face rău. Asta înseamnă a fi treaz, a veghea. Când El însemnă totul pentru noi, avem victorie în războiul spiritual. Să intrăm în promisiunile Domnului şi să revendicăm ce diavolul ne-a furat. Romani 16:20 ne aduce în atenţie promisiunea lui Dumnezeu: ”Dumnezeul păcii va zdrobi în curând pe Satana sub picioarele voastre.”
Omul este creat cu gândire. El a folosit această gândire ca să descopere tot mai mult din tainele vieţii şi universului, dar şi ca să afle mai multe despre Dumnezeu. Domnul se lasă descoperit de cei ce-L caută dintr-o inimă curată. Dar a şti despre Dumnezeu şi a-L cunoaşte pe Dumnezeu, sunt două lucruri diferite. Dumnezeu nu poate fi cunoscut prin învăţătură şi nici prin studii sau şcoli înalte, numai prin Duhul Sfânt. Lucrurile lui Dumnezeu pot fi cunoscute numai prin înţelepciunea lui Dumnezeu: 1 Cor.2:9-10- “Dar după cum este scris: ‘Lucruri, pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile, pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc.’ Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său. Căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu.” Diferenţa între învăţătură şi trăire este mare şi definitorie pentru veşnicia noastră. Trebuie să învăţăm cât mai multe despre Dumnezeu, despre planul Lui de salvare, despre caracterul Lui desăvârşit, dar dacă nu trăim ceea ce ştim, dacă nu practicăm ceea ce spunem că credem, totul este inutil. Căci credinţa fără fapte, este moartă (Iacov 2:17).
Dacă-L vom alege pe Dumnezeu ca Stăpân al vieţii noastre, El va restaura fiinţa noastră pângărită de păcat, repunând-o în drepturi: 2 Cor.5:17-19- ”Căci dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus; iată că toate lucrurile s-au făcut noi.” De acum vom fi fiinţe noi, aparţinând lui Dumnezeu, devenind tot mai buni cu ajutorul Lui, învingând forţele răului şi recuperând tot ce ne aparţine de drept. Dumnezeu ne va transforma tot mai mult după chipul Fiului dragostei Lui.
Viaţa aceasta nouă am primit-o cu preţul vieţii Fiului lui Dumnezeu. Să nu consideram că am meritat ceva din ce avem, ci să mulţumim pentru fiecare lucru, să luptăm ca cel rău să nu câştige teren. Iacov ne spune în epistola sa: ”Împotriviţi-vă diavolului şi el va fugi de la voi” (cap. 4:7) , iar în cartea Efeseni (4:27) suntem sfătuiţi să nu dăm prilej diavolului, ca să ne atragă în cursele sale. Ar trebui ca aceste versete să devină pentru noi mod de viaţă. În vechime, Dumnezeu a dat poporului său Legea. Este ceea ce cunoaştem azi sub numele de cele 10 porunci. Omul trebuia să cunoască faptul că era păcătos şi de aceea Dumnezeu i-a dat un cod de conduită morală, ca omul să aibă un termen de comparaţie al păcatului sau. După ce a venit Isus, legea iubirii lui Dumnezeu este singura pe care trebuie s-o păstrăm la loc de cinste şi asta nu însemnă că nu mai trebuie să ţinem cele 10 porunci, ci acum prin împlinirea învăţăturilor lui Isus, vom respecta toată învăţătura Scripturii.
Isus nu a venit să desfiinţeze Legea, ci s-o împlinească. Vorbind învăţaţilor vremii Lui, le spune: ”Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, şi cu tot cugetul tău. Aceasta este cea dintâi, şi cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea ei, este: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se cuprinde toată Legea şi Proorocii.” (Matei 22:37-40). Odată cu Legea, omul a fost dovedit păcătos şi pasibil de pedeapsă. Isus a venit să aducă harul, îndurarea lui Dumnezeu şi salvarea din viaţa de păcat. Creştinul este izbăvit de sub Lege şi iertat prin jertfa Domnului. Legea aducea moartea, iar harul aduce viaţa. Creştinul nu mai trăieşte sub Lege, ci sub har. ”Dar acum, am fost izbăviţi de Lege, şi suntem morţi faţă de Legea aceasta, care ne ţinea robi, pentru ca să slujim lui Dumnezeu într-un duh nou, iar nu după vechea slovă.” (Rom.7:6). Înţelepciunea omului n-a fost şi nu va fi în stare să-l mântuiască. Noi nu putem lucra nici măcar pentru Dumnezeu prin noi înşine. Destoinicia noastră vine de la Dumnezeu. Acum nu suntem slujitori ai slovei, ci ai lui Dumnezeu, ai Duhului Sfânt (2 Cor.3:5-6). Căci slova omoară, dar Duhul dă viaţă. A cunoaşte despre Dumnezeu, nu asigură mântuirea. A-L cunoaşte pe El, da. Să vedem ce a făcut Isus la cruce. De ce a trebuit să moară El? De ce a zis înainte de a muri : ”S-a sfârşit”? Pentru că ştia că va muri? Nu. Ci pentru că ştia că răscumpararea a fost realizată.
La cruce, Isus a făcut un schimb: a luat unele lucruri de la noi şi ne-a dat în schimb, altele. Când El se afla pe cruce, Dumnezeu a luat toată condamnarea care ne era destinată nouă pentru păcatul nostru şi a pus-o asupra Lui. Când credem în Isus, Dumnezeu ia tot binele care ar fi trebuit să fie destinat lui Isus, pentru viaţa ireprosabilă care a trăit-o şi ni-l dă nouă, gratuit. Aceasta se numeşte mântuire.
Cele 8 puncte ale schimbului divin sunt:
1. Isus a luat asupra Lui pedeapsa şi ne-a oferit iertarea de păcate, nu numai că am fost iertaţi, dar păcatul nostru a fost şters. (2 Cor. 5:21);
2. Isus a luat asupra Lui bolile şi suferinţele noastre şi ne-a dat în schimb vindecare şi sănătate (1 Pet. 2:24; Isaia 53:4; Mat. 8:17);
3. El ne-a ridicat păcatul şi ne-a oferit îndreptăţirea – dreptatea (2 Cor. 5:21);
4. Ne-a oferit viaţa în schimbul morţii, nu moartea fizică ci cea spirituală (Rom.6:23);
5. Ne-a luat sărăcia şi ne-a dat abundenţa -foamea, setea, goliciunea, lipsa- pe toate le-a cunoscut la cruce. (2 Cor. 9:6-9);
6. Ne-a făcut părtaşi gloriei Lui, în schimbul ruşinii noastre -când era gol pe cruce, a cunoscut umilirea (Evrei 12:2);
7. A luat respingerea şi ne-a primit în familia Sa
(Rom. 8:15);
8. A luat blestemul şi ne-a oferit binecuvântarea (Gal. 3:13,14; Deut. 28:2-14).
VICTORIE, ABUNDENŢĂ, FAVOARE, RODNICIE.
ACEASTA ESTE MOŞTENIREA NOASTRĂ ÎN EL.
Acum suntem fii de Dumnezeu. Mărturisirea publică este necesară pentru a primi lucrurile bune pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru noi. El vrea ca noi să-L recunoaştem public şi să nu ne ruşinăm cu El.
Viaţa cu Dumnezeu este neînchipuit de minunată. Odată cu ridicarea valului de pe ochii noştri, ni se revelează o lume cu totul nouă, extraordinară, pe care Dumnezeu o descoperă privirii noastre uimite. El alege să fie împreună lucrător cu noi. Pentru asta, El ne dă daruri. La înalţarea Sa la cer, Isus a promis că va da bisericii daruri. Ele sunt de mai multe feluri şi nu le vom clasifica aici, doar vom vorbi puţin despre ele. Isus a lăsat aceste daruri pentru echiparea sfinţilor. Efeseni 4:11 spune: ”Şi El a dat pe unii apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători, pentru desăvârşirea sfinţilor în vederea lucrării de slujire…” Alt tip de daruri sunt darurile funcţionale, darurile din Romani 12. Fiecare membru din Trupul lui Cristos, trebuie să funcţioneze ca un mădular şi mădularele n-au aceeaşi funcţie, ci sunt diferite. Aceste daruri particulare motivează viaţă creştinului, aşa că atunci când creştinul deosebeşte acest dar, îşi cunoaşte poziţia în viaţă şi în biserică şi dobândeşte siguranţă. Darurile duhului Sfânt, sau cum mai sunt cunoscute ca daruri carismata, sunt manifestări ale Duhului Sfânt. Între aceste daruri sunt cuvintele de înţelepciune şi de cunoştinţă, darul vindecărilor, minunilor, deosebirii duhurilor, limbilor, interpretării limbilor, darul credinţei. Şi ca o completare, Biblia numeşte câteva daruri care nu sunt ale Duhului Sfânt, ci sunt talente native, omul neregenerat poate avea aceleaşi talente ca şi cel înnoit de Dumnezeu. Aici putem enumera celibatul, filantropia, ospitalitatea, exorcismul, rugăciunea, vindecarea. Vedeţi, dar că nu numai cu ajutorul lui Dumnezeu omul poate vindeca. Ci toate practicile pe care le-am enumerat în această carte, sunt clar demonice şi totuşi funcţionează. Cei care practică aceste lucruri susţin că Dumnezeu este Cel care le-a dat darul, dar Dumnezeu nu are de-a face cu asemenea oameni. El dă daruri native omului pentru că are un plan deosebit cu fiecare, dar diavolul perverteşte tot ce Dumnezeu a pus în noi şi foloseşte în interesul său propriu. De aceea avem nevoie de înnoire, de restaurare. Acest proces este dificil şi anevoios, pune la grea încercare răbdarea şi credinţa noastră. Modul de lucru al lui Dumnezeu este suferinţa. Mulţi se întreabă de ce trebuie să suferim. De ce Dumnezeu permite suferinţa în viaţa creştinului? 1 Pet. 2:19-21: ”Căci este un lucru plăcut, dacă cineva, pentru cugetul lui faţă de Dumnezeu, sufere întristare, şi sufere pe nedrept…Dacă suferiţi cu răbdare, când aţi făcut ce este bine, lucrul acesta este plăcut lui Dumnezeu. Şi la aceasta aţi fost chemaţi; fiindcă şi Hristos a suferit pentru voi, şi v-a lăsat o pildă, ca să călcaţi pe urmele Lui.” ; Rom. 5:3-4: ”Ba mai mult, ne bucurăm chiar şi în necazurile noastre; căci ştim că necazul aduce răbdare, răbdarea aduce biruinţă în încercări, iar biruinţa aceasta aduce nădejdea.”
Nimic din noua viaţă nu mai seamănă cu ceea ce cunoşteam înainte. Toate valorile se răstoarnă, toate principiile sunt diferite, de aceea trebuie să ne schimbăm şi modul de viaţă şi relaţiile, pentru ca Dumnezeu să poata lucra în viaţa noastră schimbarea. Când se întoarce la Dumnezeu, omul este ca un trandafir frumos, ţantoş şi elegant. Atunci Dumnezeu începe să lucreze la el. Întâi, îi curăţă “spoiala”, petalele, pe rând. Una este mândria. Dumnezeu o smulge. Alta este orgoliul. Jos cu el! Încă una, lăudăroşenia. Şi cu ea, jos. Rând pe rând, Dumnezeu îndepărtează fiecare lucru care nu este după voia Lui, din viaţa noastră.
Pe când să credem că a terminat şi vrem să răsuflăm uşuraţi, Dumnezeu trece mai departe, continuă cu tulpina şi începe să ne smulgă ţepii: unul este suficienţa, altul încăpăţânarea, altul autocompătimirea şi tot aşa. Parcă astea sunt şi mai dureroase, dar Dumnezeu nu-şi va sfârşi lucrarea decât atunci când lucrul este gata. De aceea va trece mai departe, la coaja de pe tulpină şi cu un cuţit bine ascuţit va rade tot ce este mai drag fiinţei noastre lumeşti, confortul, siguranţa pe care am găsit-o la oameni, satisfacţiile profesionale, prestigiul şi tot aşa până când vom deveni cu totul fiinţe noi şi dependente de El. O să ziceţi: ce crud! Cât de frumos arăta acel trandafir înainte şi cât de respingător este acum, o tulpină goală! Însă scopul pentru care Dumnezeu l-a creat era cu totul altul decât ceea ce credea omul. Fusese menit să devină o săgeată care trebuie să atingă o ţintă. Ţinta este viaţa veşnică. Luaţi un punct oarecare pe un perete şi încercaţi să aruncaţi în acel punct un trandafir. Veţi vedea că va fi imposibil ! Scopul trandafirului este să fie admirat, el nu este echipat pentru a zbura către o ţintă ! Dacă vrem să atingem ţinta spre care suntem chemaţi, va trebui să ne lăsăm modelaţi de Dumnezeu şi să nu ne răzvrătim atunci când lucrurile nu merg cum ne dorim noi, ci să-L întrebăm pe Dumnezeu ce lecţie vrea să ne înveţe, pentru că încăpăţânările noastre şi refuzul de a ne lasă modelaţi, nu fac decât să ne prelungească agonia. Scopul lumii este să dorim să strălucim cât mai tare, să dorim să fim în centrul atenţiei, să căutăm să ne satisfacem nu atât nevoile, cât plăcerile şi mofturile. Aşa ajungem ”trandafiri” care de care mai decorativi, dar tot la fel de inutili pentru scopul lui Dumnezeu.
Nimic din ce adunăm pe acest pământ nu ducem cu noi în cer. Comorile pe care le adunăm pentru cer sunt nepieritoare, dar fără importanţă din punctul de vedere al lumii. Dumnezeu vrea ca noi să dorim desăvârşirea şi să cerem de la El schimbarea. Nici o schimbare nu e uşoară, mai ales când este însoţită de durere. Dar ştim bine cu toţii că preferăm să ne scoatem o măsea care ne doare, decât să ne chinuim mai multe nopţi cu ea. În aceeaşi ordine de idei, este de preferat să acceptăm schimbarea şi să mergem înainte, decât să rămânem la fel, dar să nu fim de folos nimănui. Nu este vorba de a pierde mântuirea. Ea nu poate fi pierdută, ci doar părăsită. Însă, la capătul alergării noastre ne aşteaptă o cunună. Pavel ne lasă scris despre această cunună pe care el însuşi o dorea, în 2 Tim. 4:7-8: “M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa. De acum mă aşteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da, în ‘ziua aceea’, Domnul, Judecătorul cel drept. Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui.”
“POT TOTUL ÎN HRISTOS, CARE MĂ ÎNTĂREŞTE.” Fil.4:13.
Aceasta ar trebui să fie mărturisirea celor care Îl iubesc pe Dumnezeu. Acum nu mai putem spune ”nu pot”. Dumnezeu este cu noi, este în noi, cum să nu putem? Pentru un creştin nu ar trebui să existe ”nu pot”, pentru că printr-o astfel de declaraţie punem la îndoială puterea lui Dumnezeu. El poate totul şi noi suntem copiii Lui.
Experienţa cu Dumnezeu este cu totul diferită de ceea ce oferă lumea. El lucrează în jurul nostru în permanenţă, însă noi nu ne dăm seama. Acolo unde un om întreabă despre Dumnezeu, El este deja la lucru în acea viaţă. Lucrurile care le iniţiem noi, nu sunt întotdeauna voia lui Dumnezeu. El nu ţine cont de faptele pe care le facem din voia noastră, acestea nu sunt apreciate de El, ci doreşte să facem voia Lui. Aşa că trebuie să fim atenţi în jurul nostru, să urmărim unde El lucrează deja şi să ne alăturăm Lui, pentru că acolo deja terenul este pregătit şi nu va trebui să facem noi eforturi ca terenul să fie desţelenit. Dorinţa lui Dumnezeu este ca noi să lucrăm împreună cu El. Atunci când o vom face, vom găsi adevărata împlinire. Voia Lui este întotdeauna foarte diferită de a noastră. Trebuie să ne lăsăm modelată gândirea aşa încât să putem înţelege corect voia Lui. Perspectiva omenească este limitată. De aceea trebuie să primim perspectiva Lui asupra lucrurilor, asupra vieţii şi atunci vom putea gândi ca El. Când am înţeles prima dată acest lucru, am fost copleşită: Dumnezeu să-mi descopere mie gândurile Lui? Ce sunt eu decât un boţ de tină? Dar El chiar aşa face. De aceea v-am spus să nu lăsaţi pe nimeni să vă evalueze potenţialul şi valoarea, decât pe El, este Singurul care ştie valoarea voastră adevărată, reală. Pentru că El a pus-o în voi. Atunci când descoperim cât de mult ne iubeşte Dumnezeu şi cât de preţioşi Îi suntem, efectul nu va fi mândria, cum ne-am aştepta, ci smerenia faţă de măreţia Lui şi recunoştinţa faţă de felul minunat în care ne-a creat şi ne-a gândit existenţa şi apoi, o dragoste nemărginită, care întrece orice pricepere, de care nu ne-am crezut capabili, faţă de El. Mulţi spun: ”eu nu am credinţă şi dacă Dumnezeu rânduieşte credinţa, înseamnă că El e de vină că eu n-am”. Dacă nu ai, cere şi ţi se va da. Şi oricine caută, găseşte (Matei 7:7-8). Dumnezeu nu lasă ca oamenii să tânjească după El. De aceea trebuie să ne cercetăm serios motivaţia: ce vrem de la Dumnezeu şi de ce? Vrem să-L folosim pentru scopurile noastre proprii sau motivaţia noastră e sinceră şi vrem să-L urmăm pe El? Pentru că Dumnezeu nu ne va dezamăgi niciodată. El este acelaşi, ieri, azi şi-n veci. Odată ce îţi va revela scopul Său şi căile Sale, vei înţelege şi I te vei alătura. Viaţa ta se va schimba cu totul. Perspectiva ta se va schimba cu totul şi dacă vei încerca să priveşti înapoi, vei vedea cât de departe ai lăsat în urmă toate lucrurile lumii. Calea pe care putem intra la Dumnezeu este îngustă. Calea cea lată, cu tot felul de libertăţi, este calea lumii. De fapt, ce tot spun eu libertăţi? Abia când suntem în Cristos suntem liberi. Până suntem în lume, suntem supuşi firii pământeşti, diavolului şi ispitelor sale. Adevărata libertate este numai la Dumnezeu. El va respecta voinţa noastră liberă şi ne va îndruma cu dragoste, dar nu ne va forţa să facem voia Lui, aşa cum face cel rău, ci ne va sfătui şi ne va sprijini. Vom face de drag voia Lui pentru că vom înţelege că aşa e bine. El ne va înnoi gândirea şi simţirea şi vom deveni oameni noi, dar nu aşa cum lumea propovăduieşte omul nou cu înţelepciunea lui, ci înnoit de Dumnezeu, cu o perspectivă veşnică asupra lucrurilor.
Dacă tot am ajuns aici, haideţi să vorbim puţin despre înnoire. Când venim la Dumnezeu, venim încărcaţi cu un bagaj. Acolo avem toate lucrurile lumii şi ale firii. Nici unul ditre aceste lucruri nu este compatibil cu Împărăţia lui Dumnezeu. Dar nu vom renunţa uşor la ele. Ele ne oferă o oarecare siguranţă, ca orice lucru cunoscut bine, dar această siguranţă este falsă. Când tânărul bogat a venit la Isus şi L-a întrebat ce trebuie să facă pentru a ajunge în cer, Isus i-a spus să vândă tot şi să-L urmeze. Tânărului i s-a părut prea mult şi nu a făcut-o (Matei 19). Oare Isus chiar la acest tip de renunţare S-a referit? El ştia că pentru acel om averea este importantă, dar fiecare dintre noi avem o “avere” la care nu vom fi dispuşi să renunţăm. Aici va interveni procesul de zdrobire care va fi dureros, dar care ne va reda viaţa. Parabola cu trandafirul la aceste lucruri se referea. Iată ce ne spune Biblia despre aceste lucruri: ”El ne-a izbăvit de sub puterea întunericului, şi ne-a strămutat în Împărăţia Fiului dragostei lui” (Coloseni 1:13). Ce poate fi mai minunat? Iată cât este de uşor să ajungem în cer ! Şi când mă gândesc cât de tare mi-am complicat viaţa încercând să ajung la Dumnezeu prin propria mea putere! Pe când, totul era aşa de simplu, de accesibil, la îndemâna şi mai important ca toate, GRATUIT ! Dar aşa face omul de când a ales în grădina Edenului calea ocolită, aşa că este normal. Epistola lui Pavel către Efeseni (cap. 1) este minunată şi ne spune despre aceleaşi lucruri, cum a pregătit Dumnezeu calea pentru noi când noi încă nu aveam habar: ”În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale… În El am fost făcuţi şi moştenitori, fiind rânduiţi mai dinainte, după hotărârea Aceluia, care face toate după sfatul voii Sale, ca să slujim de laudă slavei Sale, noi, care mai dinainte am nădăjduit în Hristos.” Cât de mult ne iubeşte Dumnezeu! Pentru El nu este nici o deosebire între noi, iar tot ce trebuie să facem noi, este să primim dragostea Lui. Am vorbit puţin mai devreme despre o cale îngustă. Ea este atât de îngustă încât pe ea încape numai câte un om o dată. De aceea să nu ne speriem dacă de multe ori ne vom trezi singuri acolo ! Obişnuiţi ca tot timpul să mişune oameni în jurul nostru, s-ar putea să intrăm în panică dacă ne vom trezi singuri pe drum. Dar aşa vrea Dumnezeu. El vrea să lucreze personal, cu fiecare în parte. De aceea nu suntem singuri. Suntem cu El. Şi nu avem nevoie de nimic altceva, ar trebui ca El să ne fie de ajuns! Este o poveste care ilustrează foarte frumos cum este drumul cu Dumnezeu. Un om s-a supărat pe Dumnezeu şi I-a cerut socoteală. Atunci Dumnezeu l-a dus pe o plajă şi i-a arătat două urme de paşi şi i-a zis: ”Vezi, am fost tot timpul cu tine!” Tot mergând pe urma paşilor, la un moment dat drumul se îngreunează şi o urmă de paşi nu se mai vede. Omul spune: ”Vezi, Doamne, când mi-a fost mai greu, m-ai lăsat singur!”, dar Domnul i-a zis: ”Acelea sunt urmele paşilor Mei. Ale tale nu se văd pentru că te purtam în braţe!” Aceasta este realitatea vieţii cu Dumnezeu. Niciodată nu vom putea înţelege măsura dragostei Sale ! Din punct de vedere omenesc, pare absurd: de ce ar alege cineva să moară pentru mine? Nu numai că El a ales asta, ci a făcut mult mai mult: a renunţat la slava Sa, ca să coboare pe pământ, să se limiteze în timp şi spaţiu ca să Îşi dea viaţa pentru mine, pentru tine. Acum înţelegi?
Nimeni nu poate pretinde că Îl înţelege pe Dumnezeu. Nu avem cum. De aceea trebuie să credem că EL ESTE ! Credinţa este vehiculul care ne poartă spre cer şi rugăciunea este motorul care mişcă mâna lui Dumnezeu. Cerul este plin de răspunsuri la rugăciunile pe care noi încă nici nu le-am formulat, iar Dumnezeu aşteaptă ca noi să ne recunoaştem nevoile şi să le aducem înaintea Lui. Credinţa ne va ajuta să accedem la toate lucrurile pregătite pentru noi.
Spuneam mai devreme că venim la Dumnezeu cu un bagaj. Nimic din ce ducem cu noi nu este compatibil cu Împărăţia lui Dumnezeu. El va face toate lucrurile noi. Să comparăm fiinţa omenească cu un vas. De-a lungul vieţii noi umplem aceast vas cu tot felul de lucruri, să le zicem cartofi. Când ne întoarcem la Dumnezeu, El toarnă în noi Duhul Său Sfânt. Dacă vasul noastru este plin cu cartofi, apa vie de la Dumnezeu va găsi puţin loc. De aceea trebuie să scoatem afară cartofii, ca să putem fi umpluţi. Poţi spune că vasul este plin acum? Nu. El nu este plin decât cu cartofi, nu cu Duh Sfânt, dar avem destul din Duhul Sfânt ca să fim conştienţi că avem nevoie de mai mult. Atunci începem încet, încet, să scoatem afară cartofii, să golim bagajul cu care am venit la Dumnezeu, iar El va turna în locul rămas gol, Duhul Sfânt. Ştiţi că un balon nu poate fi înălţat dacă are atârnate de nacelă tot felul de greutăţi. Dacă dezlegăm sacii, balonul se va ridica.
Să încercăm să o spunem în alt fel. Asemănaţi fiecare traumă, fiecare durere, fiecare dezamăgire, fiecare ”nu” pe care l-am primit în viaţă atunci când aşteptam ”da”, cu o cărămidă. Fiecare asemenea cărămidă o aşezăm în jurul nostru pentru a ne proteja de viitoare dezamăgiri. Noi ne spunem că zidul pe care l-am ridicat ne asigură protecţie şi ne oferă siguranţă, dar până să ne dăm seama, ne închidem în dosul propriilor noastre ziduri. Aşa că, în loc să ne ofere protecţia aşteptată, zidurile vor deveni propria noastră închisoare. Când ne întoarcem la Dumnezeu, ne recunoaştem greşelile, ne pocăim de ele, adică le regretăm, ne cerem iertare de la Dumnezeu şi El ne iartă. Începem să mergem la biserică, ne facem relaţii noi, totul pare să meargă bine o vreme, dar la un moment dat, parcă ne blocăm undeva. Ni se pare că batem pasul pe loc, uneori chiar mergem înapoi. Ce se întâmplă? Parcă toate au luat-o razna. Asta pentru că iertarea şi vindecarea sunt două lucruri diferite. Da, Dumnezeu ne-a iertat şi a uitat, dar noi nu! Noi ne amintim şi avem şi noi nevoie să ne iertăm şi pe noi şi pe alţii care ne-au greşit. Dacă vă amintiţi rugăciunea “Tatăl nostru” pe care o recităm cu toţii în copilărie, seara la culcare, acolo spune: ”Iartă-ne nouă greşelile noastre PRECUM iertăm şi noi greşiţilor noştri”. Nu cred că cineva ar vrea să fie iertat de Dumnezeu aşa cum iartă el pe alţii.
Aşa că trebuie să-L lăsăm pe Dumnezeu să înceapă procesul de vindecare. Fiecare lucru rău prin care am trecut în viaţă, fiecare traumă, fiecare respingere, fiecare relaţie pe care am avut-o, fiecare manipulare sau control care au fost exercitate asupra noastră au lăsat urme adânci în sufletul şi-n mintea noastră. Avem nevoie să mergem înainte, dar sacii de balast ne ţin nacela la pământ. Ce trebuie să facem? Să ne eliberăm de ei ! Acest proces se numeşte vindecare. Fiecare cărămidă din zid trebuie dată jos, rând pe rând trebuie înlăturate toate şi abia atunci vom fi cu adevărat liberi. Pentru asta trebuie să fim hotărâţi, nu trebuie să dăm înapoi, nu trebuie să ne descurajăm, nu trebuie să renunţăm. Când Dumnezeu ajunge la curăţarea ”tulpinii” trandafirului, doare. Fiecare amintire ne va răscoli, ne va supăra, dar nu avem voie să dăm înapoi. Prin Acela care a murit pentru noi, suntem mai mult decât biruitori. Dacă îngropăm amintirile pentru că sunt prea dureroase şi ne gândim că acum ne-am pocăit şi nu mai contează, ne înşelăm singuri. Ele vor rămâne acolo şi vor deveni o apă stătută, cu miros urât, dar problema cea mai mare este atunci când ele vor răzbi la suprafaţă. Şi asta se va întâmpla când ne vom aştepta cel mai puţin, când vom avea o supărare, sau vom fi obosiţi şi vom lăsa garda jos. Uneori ne îngrozim ce poate ieşi din inima noastră, lucruri de care nici n-am avut habar că se află acolo! În loc să ne acuzăm şi să ne învinovăţim (că cel rău abia aşteaptă s-o facem), să aducem toate la picioarele Domnului şi să le depunem acolo. Şi, odată lăsate acolo, să nu le mai luăm înapoi. Vă amintiţi schimbul divin. Nu este lucru în viaţa noastră pentru care să nu fi murit Isus! Da, chiar atât de simplu este. Măcar acum, că-L cunoaştem pe Domnul şi puterea învierii Lui, să nu ne mai complicăm viaţa. Să-L lăsăm pe El să facă totul nou pentru noi, să ne sfinţească, să ne curăţească, oricât ni s-a părea de greu pe moment. Să-L lăsăm să ne elibereze de toate legăturile celui rău, să-L lăsăm să-i dărâme toate întăriturile pe care şi le-a făcut în viaţa noastră. Să declarăm mereu Domnia Lui peste viaţa noastră şi să-i spunem mereu celui rău, că, în Numele Domnului Isus şi prin puterea sângelui Lui, noi suntem eliberaţi. Să facem declaraţia aceasta peste viaţa noastră şi să respingem acuzaţiile celui rău.
Nu este suficient să spunem o dată: ”Doamne, iartă-mi păcatele”, ci trebuie să le aducem pe rând înaintea Lui, pe nume, să le mărturisim şi să-L rugăm să ne elibereze de efectul lor. Pocăinţa nu e sfârşitul unei vieţi vechi, ci începutul unei vieţi noi. Abia acolo începe ceea ce contează cu adevărat în viaţă. Construirea unei vieţi noi, pe baze noi, cu ajutorul lui Dumnezeu. Pocăinţa nu e o linie pe care o trecem, ca linia de finiş la o alergare, ci e o linie continuă pe care păşim umăr la umăr cu Dumnezeu.
Preţul pe care trebuie să-l plătim pentru a primi cununa este infinit mai mic decât bucuria care ne aşteaptă lângă Dumnezeu.
Aş mai vrea să precizez un lucru: pocăinţa este un proces care trebuie să dureze toată viaţa. Dacă ne-am pocăit, asta nu însemnă că nu vom mai greşi. Suntem oameni, suntem slabi, suntem supuşi greşelii şi cădem, dar este important să nu rămânem acolo. Fiecare lucru pe care lumina lui Dumnezeu ni-l descoperă că este greşit, să-l aducem înaintea Lui. Să nu îngropăm nimic în noi. Dumnezeu ne sfătuieşte să nu ne lăsăm problemele nerezolvate şi să nu apună soarele peste mânia noastră. Noi spunem că la mânie vedem roşu şi ca să nu agrăvăm lucrurile, mai bine amânăm rezolvarea lor. V-am mai spus: amânarea este lucrarea celui rău. Pentru noi există doar ASTĂZI. Ştiţi vorba românului: ce poţi face azi, lasă pe mâine că poate nu mai trebuie făcut sau poate face altul! Din nefericire, această glumă prezintă o tristă realitate. Tot ce amânăm pe mâine, riscă să rămână nerezolvat. Şi apoi, Dumnezeu ne porunceşte să trăim în pace cu toţi oamenii. Cel care iartă şi uită va fi fericit şi liniştit, cel care se încarcă cu ură, se va îmbolnăvi şi-şi va otrăvi viaţa.
Biblia spune că problemele nerezolvate dau lăstari de amărăciune. Ce seminţe permitem să fie sădite în inima noastră? Acelea vor da lăstari, vor face tulpini, care vor creşte şi vor da rod. Dacă seminţele au fost bune, şi roadele vor fi bune. Dacă seminţele sunt toxice, şi roadele vor fi toxice şi ne vor intoxica viaţa. Dacă seminţele Duhului Sfânt rodesc în noi, atunci roadele vor fi dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor. Dacă trăim prin Duhul, să şi umblăm prin Duhul, ne sfătuieşte Pavel în Galateni 5:22, 23, 25.
Nu mai fii trist, căci pentru tine a coborat din strălucire, Emanuel, ca să-ţi aducă pacea în inimă. Fii fericit, chiar dacă ai lacrimi pe obraz.
Ai râuri peste care nu poţi să treci? Ai munţi pe care nu-i poţi urca?
Vino înaintea Domnului cu toate lucrurile imposibile. Sunt specialitatea Sa.
Lumea bate la uşa ta cu pumnul, Isus, cu vârful degetelor. Lumea caută să intre în inima ta cu forţa, Isus aşteaptă răbdător la uşă.
Roadele luminii sunt cele care nu vor pieri. Ele sunt cele care ne vor însoţi în cer, ele sunt comoara noastră.
Vorbind despre comoară, mi-am amintit o poveste pe care am auzit-o pe la începutul vieţii mele de credinţă. Este vorba despre povestea perlei. Perla nu este altceva decât un grăunte de nisip care pătrunde în intimitatea unei scoici. Pe scoică o deranjează, o zgârie şi de aceea va începe să producă o substanţă care va înconjura grăuntele de nisip, ca să o protejeze de durere. Iată că perla nu este altceva decât suma lacrimilor scoicii. Aşa este şi omul. Fiecare lacrimă este contabilizată undeva în cer şi greşim dacă-L acuzăm pe Dumnezeu de nepăsare.
Am fost la o conferinţă deosebită pentru femei şi acolo am auzit multe lucruri interesante, dar vreau numai un lucru să vă povestesc. La venirea noastră, organizatoarele ne-au aşteptat cu ecusoane cu nume. Am observat că sunt diferite, fiecare purta alt simbol. Al meu era un diamant. Când a început programul conferinţei ni s-a spus să le căutam pe cele cu acelaşi simbol şi să facem cunoştinţă. Lidera grupului diamantelor ne-a provocat să spunem fiecare ce înţelegem prin acel simbol. Fiecare a spus câte ceva. Că suntem câte o piatră preţioasă pentru Dumnezeu, că fiecare valorăm cât un diamant în ochii Domnului chiar dacă noi nu ne preţuim, că aşa cum diamantul nu are nici o valoare cât este în întuneric, în măruntaiele pământului, aşa nici noi nu suntem de folos până încă zăcem în păcat. Cineva a zis că diamantul nu este strălucitor când este scos din mină, ci primeşte strălucire numai când este şlefuit. Sigur că este dureroasă şlefuirea, dar este obligatorie ca ea să existe pentru că diamantul să fie piatra preţioasă atât de căutată, de iubită şi de minunată. Ascultam toate astea şi mă gândeam cum diamantul reprezintă omul, în mâna lui Dumnezeu. Şi vedeam în sinea mea cum piatra murdară din pământ devine atât de strălucitoare. Şi m-am gândit, oare de ce trebuie să se întâmple asta? De ce omul trebuie să fie “şlefuit”, trebuie să sufere ca să fie sfinţit? Şi m-am gândit la altă caracteristică a diamantului. El este folosit ca să taie. Este cea mai dură piatră de pe glob. Este frumos, dar este dur. De ce? Ca să croiască cărări drepte, mi-a venit un gând. Şi mi-am dorit ca şi eu, şi voi, cei care citiţi, să devenim diamante care să taie cărări drepte în viaţă. Care să aducă frumuseţe şi valoare în vieţile celor din jur, să-i ajute să vadă perla şi diamantul pe care Dumnezeu le-a pus în ei. Acest lucru este posibil cu ajutorul lui Dumnezeu. Am tot spus, fiecare este unic. Fiecare are un rol specific în viaţă. Fie ca Dumnezeu să vă ajute să-L descoperiţi şi să urmaţi calea care este Cristos, pentru a deveni diamante.
Mă rog ca Dumnezeu să vă dea lumina Lui, să vă ajute să deveniţi fiinţe noi, să vă deschidă ochii să-L vedeţi şi să vă dea înţelepciune ca să alegeţi, din puzderia de informaţii şi învăţături, numai ce e bine.
Cuvântul lui Dumnezeu este lăsat nu pentru informare, ci pentru transformare.
Rămâneţi în braţul lui Dumnezeu, însoţiti de dragostea Lui cea mare, învăluiţi de puterea Lui. Căci numai acolo veţi găsi adevăr, lumină şi siguranţă. Căutaţi-vă identitatea în El, nu în standardele lumii şi veţi găsi împlinirea.
