|
C |
ăutând în dicţionar explicaţia cuvântului iluminat, constat că însemnă ceva luminat cu lumină artificială. Iluminarea la care mă refer aici, are rădăcini în religiile orientului, dar îmi amintesc şi de perioada istorică despre care am învăţat la şcoală, iluminismul, supranumit şi umanism. Curentul, care se autodenumeşte iluminism, deşi pare diferit, are aceaşi esenţă cu iluminarea: centrarea asupra omului, dezvoltarea lui pentru atingerea potenţialului maxim de care dispune şi negarea divinităţii. Iluminismul este considerat de către unii, una din cele mai fertile perioade din istorie, din punct de vedere al descoperirilor ştiinţifice sau literaturii. Desigur că definiţia dicţionarului nu se referă nici la iluminiştii secolului XVIII, nici la iluminaţii orientului, dar pe mine m-a amuzat gândindu-mă cât de aproape este definiţia de ceea ce gândesc eu în legătură cu aceste lucruri. Iluminismul, care pleda pentru emanciparea omului de rând, prin accesul lui la cultură, cunoaştere şi filozofia orientului, au un lucru în comun: Îl neagă pe Dumnezeu. Ei susţin că Dumnezeu este o energie, o inteligenţă superioară sau chiar, de la Darwin încoace, Îi contestă existenţa, susţinând că omul este rezultatul unor mutaţii genetice, a unor accidente, rezultat în urma evoluţiei speciilor.
E doar o apropiere aleatorie, aceea a iluminismului cu religiile orientale, dar le-am ales totuşi cu scopul de a sublinia că tot ce are omul în centru, proclamarea fiinţei umane ca independentă şi de sine stătătoare, contravine Bibliei, care susţine renunţarea la sine pentru a ne putea apropia de Creatorul nostru, Dumnezeu. Deşi religiile orientale susţin că se închină unui dumnezeu, ele caută, sub masca lepădării de sine, dezvoltarea sinelui până la a atinge starea de iluminat, cel care este desăvârşit. Acesta transcende materia şi se contopeşte cu energia din care provine, susţin ei.
Iar iluminismul occidental, susţine eul drept entitatea cea mai importantă, care are nevoie de a se desprinde de toate ideile religioase sau creştine pentru a putea înţelege materialismul fiinţei, care stă la baza naturii umane. Ea, natura umană, este în centrul tuturor cercetărilor din acea perioadă, iar dezvoltarea capacităţilor umane devine scop în sine. În aceste filozofii îşi are rădăcina ideea adevărului relativ, pe vremea aceea scriindu-se mult despre relativitatea adevărului în filozofie. S-au dezvoltat teze care susţin că realitatea este iluzie, la fel ca în budism, şi că realitatea fiecăruia ţine de capacitatea sa de percepţie şi de relaţionare cu universul material şi nematerial. Încercând să înţeleagă modul de funcţionare al universului, aceşti filozofi explică moduri de interacţionare a lucrurilor între ele, excluzându-L total pe Dumnezeu.
Excluzând pe Dumnezeu din gândirea lor, aceşti filozofi încearcă să explice rădăcinile răului şi efectele lui asupra societăţii umane fără a accepta ideea bisericii, că omul este iremediabil afectat de păcatul din viaţa lui. Ei doresc ca omul să ajungă singur la un stadiu de evoluţie în care este incapabil să facă rău, în care societatea să funcţioneze fără legi şi măsuri pentru corectarea celor care greşesc. Se doreşte obţinerea unor societăţi perfecte, cu indivizi perfecţi şi cu relaţii perfecte. Asemeni comuniştilor sau socialiştilor, nu s-a putut obţine aşa ceva, “omul nou” s-a dovedit a fi doar o utopie, iar nici una din aceste filozofii n-a avut viaţă prea lungă, ca toate lucrurile pe care omul le face ignorând pe Dumnezeu.
Unul dintre lucrurile pe care le urmăreşte Satana este să facă omul să nege pe Dumnezeu, crezându-se pe sine un dumnezeu. Iar în aceste epoci “luminate”, scopul lui a fost atins, bazându-se pe egoismul şi mândria omului care doreşte să propăşească singur. Pe asta şi-a bazat el strategia şi în grădina Edenului. Atunci când ideile filozofice ale vremii n-au mai stat în picioare şi s-au dovedit neviabile, el a căutat noi strategii de înşelare şi mereu greşeşte. Propagând ideea că omul este în esenţă bun şi are nevoie doar de călăuzire ca să devină şi mai bun, diavolul periază mândria omului şi-l face să-l urmeze. Cine a spus că diavolul îndeamnă omul numai la rele? Ca să nu contrazică ideea că omul este bun, el îndeamnă omul la fapte bune, viaţă curată, morală, etc. Concepţia creştină că omul este rău din naştere, că are în natura lui distrugerea este vehement negată. Pentru asta este capabil să spună chiar că Dumnezeu există şi omul este creaţia Lui, deci fundamental bun. Ar face orice să înşele, ar lăsa omul chiar să atingă cerul, dar să nu treacă linia. Iată cât de înşelător poate fi diavolul în dorinţa lui de a ne pierde cu orice chip.
Da, omul este singura fiinţă creată de Dumnezeu cu mâna Lui, după chipul şi asemănarea Lui, dar n-a rămas aşa. A ales să asculte şoapta îngerului căzut din ceruri şi astfel a ales alianţa cu el în detrimentul ascultării de Dumnezeu. Cum noi nu suntem fiinţe independente, pentru că nu suntem creatori ci creaţi, noi avem identitatea în Cel care ne-a creat. Recunoaşterea acestui fapt face din noi ceea ce suntem: copii de Dumnezeu (nu dumnezei, ci fii de dumnezeu).
Aşa cum valoarea unui obiect şi scopul pentru care a fost făcut, nu-l poate şti nimeni mai bine ca fabricantul, producătorul, aşa şi Dumnezeu ştie cel mai bine care este identitatea noastră, valoarea şi scopul pentru care ne-a creat. De ce să nu-L întrebăm pe El care sunt acestea? El spune că ne iubeşte pe fiecare în parte şi trebuie să-L credem. Cuvântul Lui este adevărul (Ioan 17:17) şi prin Cuvânt a fost făcută lumea (Evrei 11:3, Ioan 1:1-3,14), aşa că nu avem nici un drept de a pune la îndoială ce spune El. Producătorul, nu numai că face un produs dar şi ştie cel mai bine la ce foloseşte şi cum funcţionează ca să dea randament optim. Pune chiar şi un termen de garanţie, iar atunci când cumperi produsul, ţi se spune cum să-l foloseşti. Dacă nu-l vei folosi cum trebuie, să nu te miri că nu funcţionează! Aşa cum nu poţi găti cu un aspirator şi nu poţi aspira cu un cuptor, tot aşa şi fiecare om are un scop precis pentru care a fost creat şi va funcţiona cel mai bine când îşi va descoperi acest scop. Dumnezeu vrea să ştii că a pus o valoare în tine şi că eşti unic şi de aceea nu ar trebui să laşi pe nimeni să te evalueze, înaintea Lui. Nimeni nu ştie mai bine decât Tatăl tău cine eşti tu şi care este scopul tău. Când creştinii vorbesc despre o relaţie personală cu Dumnezeu, despre asta vorbesc: să-L cunoşti pe Dumnezeu personal, să-L laşi să-ţi conducă viaţa, să-L întrebi pe El care este scopul existenţei tale şi atunci vei ajunge la împlinire: când vei face ceea ce ai fost creat să faci, ceea ce ştii şi poţi cel mai bine să faci.
Deşi suntem creaţi după chipul lui Dumnezeu, nu suntem la fel ci suntem foarte diferiţi, fiecare persoană de pe această planetă este unică. De când s-a descoperit că două amprente digitale nu sunt identice şi s-a văzut că fiecare are un ADN unic, se ştie cu certitudine că nu sunt două persoane la fel. Atunci nu pare a se contrazice afirmaţia că omul este creat după chipul lui Dumnezeu? Aşa cum vorbim despre unitate în diversitate putem vorbi şi despre aceste lucruri fără să ne contrazicem.
Dacă Dumnezeu a zis şi totul a luat fiinţă, pentru om a luat El Însuşi ţărână şi l-a întocmit pe om (pentru că se ştie că omul este întocmit din elementele chimice care există pe planeta noastră). El a zis: “Să facem om după chipul şi asemănarea noastră; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut” (Gen.1:26-27). Ce anume face omul să fie unic, să fie diferit de toate vieţuitoarele create de Dumnezeu? Dacă aţi discuta cu un adept al evoluţionismului, ar spune că omul este singura fiinţă care are raţiune. Datorită raţiunii, omul este evoluat, este pe o treaptă superioară de evoluţie. Eu aş spune că simplul fapt (deşi numai simplu nu e) că omul a fost creat de Dumnezeu personal, face din om o fiinţă superioară. Când Dumnezeu a creat omul a stat şi l-a contemplat şi a zis că totul este bine. Cum de acum lucrurile nu mai sunt bune? Ştim tot din Geneza că omul a ales să asculte de tatăl minciunii şi s-a îndoit de Dumnezeu, dar nu voi repeta ceea ce deja am zis. Atunci a intrat păcatul în lume. Am tot vorbit despre păcat, haideţi să ne oprim puţin asupra lui. Ce este păcatul? Orice gândim, facem sau vorbim şi nu este plăcut lui Dumnezeu, este păcat. Cum aflăm ce-i este plăcut Lui şi ce nu? Avem un îndreptar care nu greşeşte niciodată şi care ne poate fi mereu la îndemână, Manualul care ne învaţă voia lui Dumnezeu şi care este Biblia. Avem acolo cele 10 porunci, avem vieţile oamenilor lui Dumnezeu, din greşelile cărora putem învăţa, avem evangheliile şi epistolele care ne arată care este voia Lui cu privire la vieţile noastre, care conţin toată învăţătura de care avem nevoie. Cartea Romani din Biblie are cele mai complete învăţături despre cum a afectat păcatul fiinţa umană şi despre cum Dumnezeu poate restaura omul prin puterea Duhului Sfânt, după convertire. Păcatul este natura coruptă cu care se naşte omul, care începe să se manifeste încă din primul an de viaţă (cine învăţă un copil de un an să mintă sau să fie egoist cu jucăriile lui?), iar păcatele sunt faptele omului căzut, corupt.
Pentru că diavolul nu este decât un imitator, nu este în stare să facă nimic decât să copieze şi să pervertească ceea ce Dumnezeu a creat. Dacă modul lui Dumnezeu de a se relaţiona la om este bazat pe dragoste, încredere şi siguranţă, tot ce vine de la diavol este teamă, nesiguranţă şi tulburare. El se va folosi de intimidare, manipulare şi înşelătorie ca să dobândească control asupra omului. Se va folosi de traume pentru a face omul vulnerabil, pentru a prelua controlul. Tot ce a făcut Dumnezeu bun, diavolul transformă în rău. Dacă poate face asta fără ca omul să bage de seamă, scopul său a fost atins. Rare sunt cazurile în care cere omului în mod direct să i se închine. Ştie că majoritatea oamenilor n-ar face-o de bunăvoie, dar dacă reuşeşte să-i convingă să facă rău sub masca autoconservării sau, cum am mai zis, “scopul scuză mijloacele”, îi este suficient. Se foloseşte de orice filozofie, de orice idee ca să facă omul să creadă în orice altceva decât în Dumnezeu, de aceea sunt pe lume atât de puţini atei şi aşa de multe religii şi filozofii. Pentru că Lucifer a fost conducătorul închinării în cer, el ştie bine că omul este creat pentru a se închina.
Faptul că omul a fost creat de Dumnezeu, după chipul şi asemănarea Lui, îl foloseşte Satan ca să facă omul să creadă că este fiinţă superioară, autodeterminată, care este în stare de a se dezvolta până la a deveni dumnezeu. Sau a mai apărut ideea că au venit fiinţe superioare din spaţiu şi au pus sămânţa vieţii pe planeta noastră, iar omul, în limitarea lui, crede că aceste fiinţe sunt divine. Orice, numai să nu cumva să credem în Dumnezeu. S-a mai descoperit că omul are un creier din care foloseşte doar 10%, deci se susţine că ce s-a pierdut putem recupera prin tot felul de metode, ca noi să devenim mult mai buni decât suntem. Şi mai capabili. De aici vine convingerea unora ca dacă omul s-ar strădui, ar reuşi să se autodepăşească, să recupereze cei 90% pierduţi. Este foarte interesant ce gândesc ei, pentru că susţin, pe de o parte că omul este rezultatul evoluţiei, iar pe de alta că mare parte din capacitatea creierului s-a pierdut în timp. Zău că nu mai înţeleg nimic! Evoluează sau involuează? Oare de ce-i este omului mai uşor să creadă orice altceva decât că este creat după chipul lui Dumnezeu?
Pentru că se ştie că omul este creat după chipul lui Dumnezeu, unii consideră de la sine înţeles că Dumnezeu seamănă cu omul. Şi atunci fiecare căută să-I dea o înfăţişare care să le convină, unii spun că e femeie, alţii ca ar fi negru, alţii că este energie, etc. Şi aşa ajunge Dumnezeu să fie după chipul şi asemănarea omului! A fi creaţi după chipul Lui, nu ne dă dreptul de a spune că El e ca noi. Ca şi cum am spune despre un părinte: “cât de bine seamănă cu fiul lui”. Personalitatea, caracterul, voinţa, capacitatea de a simţi, de a relaţiona la alţii ne face să semănăm cu Dumnezeu, nu faptul că avem trupuri. Partea noastră spirituală este ceea ce contează şi ceea ce ne reprezintă, în primul rând. Chiar şi religiile orientale susţin că spiritul este singurul real, iar materia este iluzie. Ei, nu-i chiar aşa, este reală şi o parte şi alta. Partea care rămâne după moarte, este totuşi spiritul. Trupul se descompune şi se întoarce în ţărână.
|
|
Lacon este cel care a schiţat foarte simplu şi pe înţelesul tuturor, compunerea fiinţei umane din trei părţi: trupul, sufletul şi spiritul (sau duhul), sub forma a trei cercuri care se intersectează, două câte două, iar în mijloc rămâne un loc care este gol. Teoria lui cuprinde volume întregi, dar, deşi nu am citit-o ci doar mi-a fost prezentată, pe mine m-a ajutat să înţeleg foarte multe lucruri. Fiinţa umană este un tot unitar, format din trei componente. Dacă domneşte armonia în intersecţiile dintre cele trei componente, atunci omul va fi echilibrat. Însă, de cele mai multe ori, o mică problemă, o tulburare, o boală, un necaz face ca echilibrul să fie perturbat şi omul este bolnav, supărat sau alt fel, depinde în ce “cerc” este situată problema.
Cum ştim cu toţii, trupul este cel care îndeplineşte funcţiile vitale: respiraţie, hrănire, excreţie, înmulţire, etc. Este partea care conţine carnea, firea cum o numeşte Biblia, care îşi cere drepturile şi este intransigentă. Nevoile corpului sunt numite de specialişti de bază, primare. Pentru împlinirea lor omul îşi petrece cea mai mare parte din existenţă, de câte ori nu auzim expresii ca “trupul îşi cere drepturile”? Tot din nevoile trupeşti fac parte şi nevoia de siguranţă (securitate fizică, psihică, afectivă). Avem nevoie să ne simţim în siguranţă, mai ales în copilărie, ca să ne putem dezvolta normal şi să putem funcţiona normal. Orice lipsuri cu care ne confruntăm lasă urme adânci şi traume care mai târziu vor determina reacţiile şi comportamentul nostru, faţă de circumstanţe sau oameni. Şi sufletul nostru are propriile lui nevoi. Emoţiile, gândirea, sentimentele, raţiunea fac parte din cercul sufletului. Nevoia de apartenenţă (la o familie, la o comunitate, loc de muncă, etc.) şi nevoia de recunoaştere sunt legitime şi îndreptăţite şi fac parte din felul în care ne-a creat Dumnezeu. A fi iubit şi a iubi este firesc, normal, legitim. Dumnezeu ne-a creat cu aceste nevoi şi este normal să dorim să le împlinim. Se ştie cum copiii din familii dezbinate sau nefuncţionale dobândesc deprinderi deviate, din dorinţa de a fi observaţi, chiar dacă numai ca autori de fapte rele. Am văzut cu ceva timp în urmă un reportaj care evidenţia cum lipsa afecţiunii în copilărie duce la acte de violenţă. La câteva închisori din străinătate s-au făcut cercetări pe cei mai violenţi deţinuţi (cei care erau închişi pentru tâlhărie sau crimă) şi s-a constatat că nivelul testosteronului lor era mult mai mare decât al deţinutilor de drept comun (cei care fură sau înşeală, dar nu pun în pericol viaţa). Ca o caracteristică, detinuţii violenţi au şi nivelul serotoninei foarte mic. Serotonina este un neurotransmiţător care are rolul de a transmite impulsurile de la o celulă nervoasă la alta. Ea se echilibrează în prima copilărie, când mama îşi ţine copilul în braţe şi-l mângâie. Dacă copilul nu este iubit, este crescut fără părinţi şi n-are parte de dragoste, serotonina nu se produce în cantitate suficientă şi omul acela nu va avea mustrări de conştiinţă, nu îl va opri nimic să ucidă, dacă aşa simte. Dacă el se mai naşte şi predispus la o secreţie mai mare de testosteron, atunci aceasta va fi cauza principală pentru care el nu-şi va putea stăpâni impulsul de a ucide, de a viola, de a produce durere.
Căutând pe internet mai multe despre serotonină, am avut surpriza să constat că şi la persoanele care îşi produc singure rău, nivelul este scăzut. Femeile au tulburări de nutriţie, se îndoapă, se îngraşă, pentru că dacă mănâncă mult, nivelul serotoninei creşte şi femeia dobândeşte un oarecare confort. Dar efectele pe termen lung sunt devastatoare, femeia, după ce se va îngrăşa se va complexa, se va izola, îi va scădea respectul de sine, ca să nu mai punem la socoteală efectele obezităţii asupra sănătăţii. Iată doar două dintre exemple despre ce poate face lipsa afecţiunii în copilărie, la ce dereglări poate duce. Este foarte important să oferim copiilor toată afecţiunea de care au nevoie, în prima copilărie. Au nevoie şi de confort material, dar nu atât cât au adulţii. Oferiţi copiilor timpul şi dragostea voastră, lăsaţi serviciile care solicită atunci când aveţi copii mici şi staţi mai mult pe lângă ei, dacă nu vreţi să aveţi surprize neplăcute când vor creşte. Instituţia familiei e sfântă. Învăţaţi s-o respectaţi dacă vreţi să fiţi fericiţi, e poruncă divină.
O încununare a acestor nevoilor umane este nevoia spirituală, care ne va conecta la lumea spirituală, de aceea omul nu poate rămâne neutru. Se va conecta fie la Dumnezeu, fie la potrivnicul Său, dar neutru nu va putea rămâne! Abraham Maslow a desenat pentru prima dată în 1943 piramida nevoilor umane.
De ce oamenii sunt atât de diferiţi, chiar şi gemenii identici? Pentru că suntem creaţi de un Dumnezeu plin de dragoste, care Şi-a pus creativitatea la lucru ca să ne creeze pe noi, pentru că ne-a iubit şi pentru că a gândit pentru fiecare un plan precis şi unic. Nu am apărut printr-o mutaţie genetică, ci suntem rezultatul creativităţii lui Dumnezeu şi El a pus în fiecare din noi această calitate ca să-L reprezentăm pe El, ca să creem la rândul nostru frumuseţe.
Dacă aţi privit ilustraţia cu cercurile aţi putut vedea că în mijlocul cercurilor rămâne un gol. Despre acest gol spun teologii că ar avea forma lui Dumnezeu. Cu orice am încerca noi să umplem acest gol, el nu va putea primi niciodată ceea ce are nevoie, pentru că numai Dumnezeu îl poate umple. Aşa cum foamea acţionează asupra noastră şi ne determină să ne hrănim, aşa şi acest gol aflat în cel mai adânc şi mai ascuns loc al fiinţei noastre tânjeşte după împlinire. Pentru că nimic nu-i va putea satisface foamea decât prezenţa lui Dumnezeu, omul va căuta până Îl va găsi. Acest loc funcţionează ca un motor, care ne împinge să căutăm, să ne mişcăm. Chiar şi-n prezenţa lui Dumnezeu, acest loc rămâne uneori gol, pentru că altfel, am rămâne locului, nemişcaţi, savurând, contemplând frumuseţea lui Dumnezeu, o veşnicie. Vom putea face asta după ce vom trece la cele veşnice, acum trebuie să împlinim scopul pentru care am fost creaţi.
În Psalmul 139, psalmistul explică foarte limpede cum funcţionează viaţa noastră şi care este scopul pentru care am fost creaţi: “Te laud că sunt o făptură aşa de minunată. Minunate sunt lucrările Tale şi ce bine vede sufletul meu lucrul acesta!” O să spuneţi: “Vorbe mari! Cine este mulţumit cu ceea ce este?” Asta e problema noastră, de când Adam şi Eva au căzut în păcat. De atunci omul este mereu rebel, răzvrătit, nemulţumit sau prea mulţumit de sine. Cuvântul de ordine este azi că personalitatea mea este ori -”tu plus unu”, ori -”tu minus unu”. Este în firea noastră, nu numai să ne comparăm constant cu alţii, ci şi să fim veşnic nemulţumiţi de rezultat, pentru că societatea ne impune nişte norme şi ne obligă să ne conformăm. Dar nu acesta a fost gândul lui Dumnezeu când ne-a creat atât de diferiţi unii de alţii. Ci a dorit ca împreună să ne putem ajuta, să putem colabora, să ne putem completa. Când a creat pe Adam, deja Dumnezeu crease toate animalele şi fiecare avea pereche. Atunci Dumnezeu s-a uitat la bărbat şi a zis că nu e bine ca el să fie singur. De aceea a făcut ca omul să adoarmă şi din el a luat o parte din care a construit femeia. S-au făcut şi se fac o grămadă de glume pe seama creării femeii, dar toate astea nu fac decât să confirme ordinea în care au fost creaţi oamenii: întâi bărbatul şi apoi femeia. Dacă primii oameni au fost creaţi de Dumnezeu, următorii s-au născut sub stigmatul păcatului, cum spune David în Psalmul 51:1 -”În păcat m-a zămislit mama mea”, şi asta nu pentru că mama lui ar fi fost o femeie stricată, ci pentru că David a înţeles că omul nu este bun din naştere, ci, dimpotrivă, rău şi că are nevoie de pocăinţă, de conştientizarea naturii sale căzute, de recunoaşterea nevoii de Dumnezeu. De când au păcătuit Adam şi Eva, nu s-a născut pe această planetă nici un om neprihănit, nici unul măcar (Romani 3:10), cu o singură excepţie: Isus Cristos.
Să revenim la Psalmul 139: “Tu mi-ai întocmit rărunchii, Tu m-ai ţesut în pântecele mamei mele. Trupul meu nu era ascuns de Tine, când am fost făcut într-un loc tainic, ţesut în chip ciudat, ca în adâncimile pământului. Când nu eram decât un plod fără chip, ochii Tăi mă vedeau; şi în cartea Ta erau scrise toate zilele care-mi erau rânduite mai înainte de a fi fost vreuna din ele.” Iată, deci, că înainte de a fi primit ADN-ul părinţilor noştri, am primit ADN-ul spiritual al lui Dumnezeu, care a pregătit pentru noi un drum, un scop, o viaţă. Nimic nu este la voia întâmplării, oricine ce ar zice! Asta nu însemnă că Dumnezeu, de acolo din cer, ne leagă cu sfori şi ne mânuieşte ca un păpuşar, ci însemnă că ne iubeşte şi are un plan special pentru fiecare dintre noi. Cum ajungem noi să împlinim acest plan? Pentru că Dumnezeu ne-a dat şi un duh, prin el accedem în sferele spirituale. Atunci când eram doar un “boţ” cu ochi, cum ar spune Creangă, Dumnezeu ştia deja cine vom fi şi ce vom face, iar de modul în care ascultăm de El, depinde împlinirea sau nu a vieţii noastre. De multe ori în viaţă auzim vocea caldă a lui Dumnezeu, cum caută să ne îndrume sau să ne călăuzească, dar câţi dintre noi urmăm ceea ce ştim că vine de la El? Ce este paradoxal, este că ştim foarte bine ce ar trebui să facem, dar nu facem. De ce? Una din explicaţii ar fi că omul este comod, îi place rutina, îi place să fie lăsat în pace şi mai ales, nu-i place să i se spună ce să facă. Când se obişnuieşte cu ceva, găseşte în asta o oarecare siguranţă şi confort. De ce să te legi la cap, dacă nu te doare? Niciodată schimbarea nu e uşoară. Presupune renunţări, necunoscut şi riscuri şi atunci de ce să dai pasărea din mână pe cea de pe gard?
Credinţa nu este de natură materială şi nu pare a fi împlinirea nevoilor materiale imediate. În cazul în care Îl credem pe Dumnezeu un automat de împlinit dorinţe, vom fi foarte dezamăgiţi. Dorinţele noastre sunt, în majoritate, egoiste. Însă credinţa este altceva. Este acea siguranţă că ai un lucru cu mult înainte de a-l avea, înseamnă a vedea lucrurile întâmplându-se cu mult înainte ca ele să capete contur, este capacitatea de a şti şi înţelege gândurile lui Dumnezeu, pentru că acum eşti pe aceeaşi lungime de undă cu El. Unii ar spune că aceasta este imposibil, pentru că Dumnezeu nu poate fi descoperit prin simţuri şi aşa este, de aceea accesul la El se face numai prin credinţă. Definiţia credinţei o găsim în Biblie la Evrei 11:1- “Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd”. Nici nu poate fi mai clar! Dar, pentru că omul nu are nimic bun în el, nici credinţa nu poate fi activată decât atunci când doreşte Dumnezeu. Iar El o face imediat ce omul este pregătit şi are inima gata de a-L primi.
Omul nu mai este fiinţă creată de Dumnezeu, este o fiinţă pervertită de păcat. Pare o afirmaţie cam dură, cam categorică, dar este adevărul. Am spus şi mai devreme că nu există nici un om neprihănit. În Romani, apostolul Pavel ne prezintă o stare de fapt: “Dacă deci, prin greşeala unuia singur, moartea a domnit prin el singur, cu mult mai mult cei ce primesc, în toată plinătătea, harul şi darul neprihănirii, vor domni în viaţă prin acel unul singur, care este Isus Hristos!… Astfel dar, după cum printr-o singură greşeală, a venit o osândă, care a lovit pe toţi oamenii, tot aşa, printr-o singură hotărâre de iertare a venit pentru toţi oamenii o hotărâre de neprihănire care dă viaţă. Căci, după cum prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea unui singur om, cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi….pentru că, după cum păcatul a stăpânit dând moartea, tot aşa şi harul să stăpânească dând neprihănirea, ca să dea viaţa veşnică, prin Isus Hristos, Domnul nostru.” (Romani 5:17-21). “De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit…”(Romani 5 :12), aici Pavel expune fără dubiu că nu există persoană care să nu fi păcătuit, pentru că păcatul este în firea omului. Am încercat, cu ajutorul Cuvântului lui Dumnezeu să arăt care este natura pervertită a omului, pentru a înţelege mecanismele după care funcţionează restaurarea. De ce omul are nevoie să fie restaurat? Pentru că, tot ce a pus Dumnezeu bun în el a fost atins şi transformat în altceva. Ca să înţelegem mai bine, am să dau câteva exemple despre ce face diavolul cu omul. Dacă un om se naşte cu un puternic simţ analitic, diavolul va denatura această calitate, determinând omul acesta să devină pisălog, fanatic şi cicălitor. Dacă o persoană are o generozitate înnăscută, diavolul o va perverti în risipă şi nechibzuinţă. Spunem mereu că linia între calităţi şi defecte este foarte subţire, dar dacă Dumnezeu nu va restaura ceea ce diavolul a furat şi a stricat, nu avem nici o şansă să devenim mai buni. Numai acolo unde Dumnezeu domneşte este libertate deplină. Atunci când acceptăm jertfa lui Cristos, Dumnezeu ne înveleşte complet într-o mantie a iertării prin care ne va privi de atunci încolo şi ne va vedea neprihăniţi. Asta este ceea ce Biblia numeşte neprihănire prin credinţă. Poziţia noastră în Cristos, prin credinţă, este acum de fii ai lui Dumnezeu şi deşi asta nu ne face încă sfinţi, începe procesul de sfinţire. Însă, de acum încolo, Dumnezeu se va uita la noi şi ne va vedea neprihăniţi, pentru că am acceptat jertfa Fiului Lui. Nu pentru că am avea noi nu ştiu ce merite acum, ci pentru că jertfa ne îndreptăţeşte de a sta înaintea Tatălui fără teamă. Acum are loc ceea ce creştinii numesc naştere din nou, din Dumnezeu şi de acum vom fi altoiţi în Dumnezeu şi, de unde înainte produceam “roade” după puterile noastre, acum vom da rod bun, dumnezeiesc, având rădăcinile înfipte acolo unde trebuie. De acum vom putea înţelege voia lui Dumnezeu şi perspectiva Lui de a privi lucrurile. Ne vom putea supune Lui, pentru că ştim că este mai bine pentru noi, pentru că ştim că ne iubeşte şi noi Îl iubim. Transformarea noastră nu va fi întotdeauna uşoară, dar este spre binele nostru. Păcatul a lăsat urme adânci în noi, iar restaurarea este un proces de purificare, de curăţare nu tocmai uşor. Am auzit o parabolă care ilustrează foarte bine acest proces dificil. Imaginaţi-vă un tânăr, foarte bolnav, care are nevoie de un transplant. Ştie că o asemenea operaţie este solicitantă şi urmată de o recuperare grea care îi va schimba întreaga viaţă. Dar ştie că, pentru a supravieţui, este obligatorie această soluţie. Vine momentul operaţiei, când tânărului i se va scoate inima bolnavă din piept pentru a i se pune în loc cea sănătoasă. Credeţi că, vreo secundă, îi trece acestui tânăr prin cap să blesteme mâna chirurgului care i-a dat înapoi viaţa? Nu va fi uşor, va fi chiar foarte greu, dar el va fi fericit că VA TRĂI !
Oare de ce oamenii dau vina pe Dumnezeu atunci când nu le merge bine? Tot ce se întâmplă sunt rezultatele alegerilor noastre. Uneori, nu depinde de noi, dar nici atunci nu ar trebui să-L acuzăm pe Dumnezeu, ci să-L întrebăm doar de ce şi care este scopul pentru care trecem pe acolo. Dacă suntem oameni ai credinţei, nu ar trebui să punem la îndoială nimic din ce face Dumnezeu. Şi, mai ales, nu ar trebui să mai permitem fricii să ne controleze acţiunile şi gândurile, pentru că Împărăţia lui Dumnezeu este linişte şi siguranţă. Teama ne paralizează şi ne ţine pe loc, pe când Dumnezeu vrea să ne transforme, să ne restaureze, să ne crească şi temându-ne, ne împotrivim lucrării Duhului Sfânt şi devenim indisponibili pentru Dumnezeu. Atunci când Dumnezeu lucrează cu noi ca să ne îndepărteze “scoarţa”, s-ar putea ca acest proces să fie dureros, pentru că e ca orice lucru nou, necunoscut şi ne produce teamă. Orice naştere produce durere, deci şi naşterea din nou, dar orice naştere produce viaţa şi noi dorim viaţa. Suferinţa “şlefuirii” vine şi din frustrarea care se naşte din faptul că voia lui Dumnezeu este diferită de a omului iar atunci când dorim să-I facem voia, trebuie să ne supunem Lui. Supunerea duce la frângerea mândriei şi ăsta este un proces dureros. Şi dacă credinţa este şi speranţă, atunci aşteptăm ceva ce nu avem, iar asta întăreşte răbdarea şi creşte credinţa. Când Dumnezeu promite ceva, se ţine de cuvânt, iar noi trebuie să aşteptăm împlinirea promisiunilor Lui, la timpul ales de El, iar atunci când apar frustrări, trebuie să le exprimăm prin conversaţia cu El, în rugăciuni, pentru că El doreşte să ştie cum ne simţim noi când trecem prin acest proces, nu că n-ar ştii, dar este mai bine pentru noi ca să dăm glas acestor lucruri şi să nu le acumulăm, pentru că El este un Tată bun şi îngăduitor. Dacă Îi spunem Lui toate nemulţumirile noastre, El ne va arată calea să le rezolvăm, nu ne va lasă să ne chinuim. Dacă ne învăţăm lecţia, nu va mai fi nevoie să trecem pe acolo.
Dumnezeu este atotputernic şi ar putea face totul singur, dar a ales să ne implice şi pe noi în lucrările Lui, în planul Lui. Câtă dragoste! Aşa cum mama îşi ia fata cu ea în bucătărie s-o pregătească pentru viaţă, iar tatăl îşi ia fiul cu el când meştereşte la maşină sau repară ceva, aşa şi Dumnezeu, ca un Tată bun, chiar dacă de multe ori va “curăţa” după noi, ca mama după fiică, ne lasă să ne “murdărim” pe mâini, ca să învăţăm din proprie experienţă.
Schimbarea trebuie să plece din interior. Când nu eşti liber în interior, nu vei putea fi nici în exterior. Înainte de a fi învingător, trebuie să te vezi învingător, prin credinţă. Trebuie să proclami, să declari domnia lui Dumnezeu peste viaţa ta şi că, împreună cu El vei fi biruitor, pentru că a promis! Şi asta este cu totul altceva decât autosugestie, autocontrol, este puterea lui Dumnezeu, sunt promisiunile Lui care devin realitate pentru noi!
Omul a fost creat de Dumnezeu, după chipul şi asemănarea Sa. Dar, de atunci s-au întâmplat multe şi nu toate bune încât acum omul este departe de a-L putea reprezenta pe Dumnezeu cu cinste. De aceea avem nevoie de toată această transformare.
Dumnezeu a creat omul pentru a se bucura de el şi pentru a-l iubi. Nu avea nevoie de noi, avea îngerii, dar a ales să ne creeze, ca să devenim iubiţii inimii Lui. Nici de slujitori nu avea nevoie, avea îngerii, însă a vrut ca oamenii să aleaga să-L iubească, îngerii n-o pot face, nu au voinţă proprie, sau cum spun unii, liberul arbitru. Oare unde era Dumnezeu când oamenii au greşit? Era chiar acolo, dar a ales să vadă ce alegere va face omul, pentru că, de aceea i-a dat voinţă şi, deşi alegerea omului I-a frânt inima, totuşi a respectat-o. Dragostea este cea care respectă şi acceptă, chiar dacă nu-i convine. Dominarea nu respectă, ci obligă, iar ăsta este modul de lucru al celui rău. Aşa face Dumnezeu şi azi: El este acolo. Dar permite împrejurări în viaţa noastră, care după standardele noastre par rele, ca să vadă cum reacţionăm, ca să învăţăm din greşeli. Dacă noi nu ne-am lăsa copiii să facă nimic de teama de a nu greşi, oare cum ar putea ei învăţa să se descurce?
În Eden, relaţia omului cu Dumnezeu era perfectă. Stăteau faţă în faţă, bucurându-se unul de prezenţa celuilalt, într-o comunicare perfectă, nemijlocită. Ce-a făcut omul după ce a greşit? S-a ascuns şi a acuzat: “Femeia pe care mi-ai dat-o, ca să fie lângă mine, ea mi-a dat din pom şi am mâncat.” (Gen.3:12). De atunci omul nu mai recunoaşte cu uşurinţă propriile greşeli şi îi vine mai uşor să dea vina pe altcineva. Ştiţi povestea cu aruncarea pisicii moarte în grădina vecinului. Oare de ce Adam a dat vina pe Eva? Oare el nu fusese acolo când Dumnezeu a zis: “să nu mâncaţi din pomul acela”? Ba, sigur că acolo era, dar a fost mai simplu să acuze, ca să se scuze.
Când Dumnezeu a creat pomul binelui şi răului, a pus în el tot potenţialul binelui şi răului. Mâncând din acest pom, omul a înţeles binele, dar a înţeles şi răul, deci a ştiut că a păcătuit, de aceea s-a ascuns. A ştiut că Dumnezeu e sfânt şi în prezenţa Lui, răul nu poate sta, aşa că a fugit de Dumnezeu. Nu mai era liber să stea lângă Dumnezeu. De aceea avem acum nevoie de restaurare, ca să putem sta din nou în prezenţa Lui. În esenţă, omul nu a devenit ca Dumnezeu când a mâncat din pom, aşa cum spusese diavolul, ci a devenit “ca Dumnezeu” pentru că acum cunoştea binele şi răul. Din câte a văzut, omul n-a fost prea capabil să se descurce cu capacitatea de a deosebi binele de rău. Pentru că deşi omul e ca Dumnezeu, fiind în stare să deosebească binele de rău, nu va fi niciodată Dumnezeu. Nu era planul lui Dumnezeu să creeze alţi dumnezei. Dacă ai fi sculptor şi ai sculpta o statuie, poate că ţi-ar semăna, dar n-ai fi tu!
Descoperind răul, omul a făcut cunoştinţă cu păcatul. S-a identificat cu el, dacă pot spune aşa, pentru că de atunci, el îi conduce viaţa. Ce este păcatul? Devierea de la ţintă, lipsa scopului, nedreptatea, ilegalitatea, necredinţa, trădarea, egoismul, mândria. Păcatul are diverse efecte în viaţa omului şi toate sunt distructive. Vă amintiţi ilustraţia cu cercurile? Intersecţiile acelea fac ca orice problemă într-una din părţi, să treacă în toate celelalte. Unii ne apucăm de fumat, alţii, de băut, alţii se droghează, alţii devin dependenţi de muncă, alţii de sex, astea fiind concentrate spre autodistrugere. Însă sunt persoane care fac rău în exteriorul lor, rănind alte persoane: abuzând, manipulând, controlând, jignind, ca să nu mai vorbim de minciună, înşelătorie, crimă, viol şi atâtea altele, de care sunt pline revistele şi programele de ştiri.
Însă Dumnezeu n-a rămas impasibil la păcatul omului ci a şi gândit un plan de salvare. Acesta a fost motivul pentru care a murit Isus pe cruce. Răscumpărarea! În ultimul capitol, vom vorbi despre acest plan mai pe larg.
De curând, o prietenă dragă mi-a povestit despre o predică din biserica ei. Era vorba despre un om care voia o pereche de pantofi noi, pentru că cei vechi erau rupţi de tot. S-a dus omul la magazin şi a ales o pereche, i-a probat şi i-a cumpărat. S-a dus în parcare, a deschis maşina, s-a aşezat, a luat pantofii noi, pe cei vechi i-a lăsat acolo şi a plecat. Dimineaţa următoare a luat pantofii noi şi a plecat la muncă. Până să ajungă acolo, a vrut să-i arunce de o mie de ori. Şi-a amintit de dragii şi confortabilii lui pantofi vechi care erau pentru el ca o mănuşă. Le ştia toate cutele, toate zgârieturile, acum ăştia noi îi făceau zile fripte! Dacă nu i-ar fi aruncat, s-ar fi întors imediat la pantofii lui vechi, dar acum nu mai putea face nimic decât să se obişnuiască cu cei noi, chiar dacă era greu. Aşa este şi omul care se întoarce la Dumnezeu. Totul e nou, “jenează”, ca pantofii noi, chiar produce răni, această nouă viaţă nu e deloc confortabilă. Dacă, în loc să lase pantofii noi în parcare, i-ar fi luat cu el, omul nostru a doua zi i-ar fi încălţat din nou. Îi ştia bine, nu i-ar fi făcut nici o surpriză, poate că s-ar fi rupt, doar. Erau cărări bătătorite, care îi ofereau oarecare siguranţă, dar viaţa lui rămânea aceeaşi. Lăsaţi, dragii mei, pantofii vechi în parcare şi acceptaţi ca Dumnezeu să vă dea unii noi. Vă vor jena, cum m-au jenat şi pe mine, vă vor strânge la început, dar nu se vor rupe uşor, şi mai mult decât atât, vă vor duce direct în cer. Sunteţi fii de Dumnezeu, fii de Rege şi nu orice rege, ci Regele universului. Intraţi în această moştenire şi veţi vedea că sunteţi creaţi după chipul şi asemănarea Lui. Nu vă temeţi, nu vă va respinge, orice aţi fi făcut. Mai răi ca mine nu sunteţi, între mine şi voi nu este nici o diferenţă, n-am făcut nimic să merit să-L am pe Dumnezeu în viaţa mea! Nu aşa funcţionează lucrurile. El a făcut totul, eu am acceptat să primesc ce a făcut El şi iată-mă aici ! Păcătoasă salvată! Diferenţa între creştini şi necreştini este că unii sunt păcătoşi iertaţi, iar alţii neiertaţi. Nu pentru că ar fi atât de păcătoşi că n-ar putea Dumnezeu să-i ierte, ci pentru că nu vor iertare. Nu cer iertare. Cred că se pot descurca singuri. Dumnezeu v-a dat voinţă. Folosiţi-o ca să scăpaţi de iad. Dumnezeu crede în voi, chiar şi atunci când voi nu credeţi nici în voi, nici în El, nici în nimic. (I)luminaţi-vă şi întoarceţi-vă la Dumnezeu!
