|
D |
e ce scriu această carte?
Am fost fascinată de când mă ştiu de lucrurile care nu se văd. Am simţit că există ceva dincolo de realitatea materială, dar multă vreme nu am vrut să accept. Am crescut într-o familie modestă de muncitori care, deşi aveau cunoştinţă despre existenţa lui Dumnezeu, şi-au trăit viaţa ca şi cum El n-ar fi existat. Îmi petreceam vacanţele la bunicii din partea mamei care, creştini fiind, au exclus din viaţa lor tot ce privea lumea modernă. Se limitau la o existenţă simplă, fără televizor, fără cinematograf şi presă, se mulţumeau să-şi lucreze grădina şi să-şi crească animalele de pe lângă casă, iar duminicile mergeau într-o casă în care se strângeau câţiva asemeni lor şi cântau cântece monotone, iar din când în când, bunicul meu urca la un pupitru în faţă, căruia îi spuneam amvon şi ne învăţa despre Cuvântul lui Dumnezeu într-un mod autoritar şi tunător care reuşea să ne bage groaza în oase! Orice nu concorda cu modul lor simplu de viaţă era criticat şi arătat cu degetul ca lucrarea diavolului. La polul opus, era modul de viaţă al părinţilor mei, care se bucurau de viaţă în felul lor, organizând petreceri cât de des puteau, chefuind cu dansuri şi băutură. Într-o altă extremă era familia tatălui meu, credincioşi adventişti, oameni foarte siguri că deţin adevărul absolut, care condamnau orice altă formă de religie şi trăiau şi ei în felul lor cazon, în cercul lor îngust şi privat unde puţini aveau acces. Aşa că am pendulat toată copilăria mea între aceste moduri de-a trăi şi ceea ce ni se preda la şcoală, cum că religiile sunt inventate de strămoşii noştri, necunoscători în ale tainelor vieţii şi ştiinţei, care, în nevoia lor de protecţie şi găsirea unui punct de sprijin, au inventat tot felul de zei cărora se închinau, încercând să-i înduplece să le dea vreme bună pentru culturi şi cărora le aduceau jertfe ca să se îndure de ei şi să le uşureze traiul. Iar despre Dumnezeul creştinilor, ni s-a spus, pe vremea comunismului, că a existat cândva un om, un învăţător numit Isus care a trăit pe pământ şi-a creat o nouă religie, credinţa într-un singur Dumnezeu, într-o vreme când popoarele lumii erau politeiste. Iar cei care urmează învăţăturile acestui iluminat, cred că El a murit şi a înviat ca să determine oamenii să creadă într-o iluzorie viaţă după moarte. În mintea mea de copil, nu mai ştiam ce să cred. Iar atunci când îmi petreceam vacanţele la bunici, participând mereu alături de bunica la toate înmormântările din sat şi auzeam cum era bocit cel dus dintre noi şi cum plângeau sfâşietor femeile cam aşa: “De ce m-ai lăsat a nimănui, Doamne, eu acu ce mă fac, de ce l-ai dus la Tine?”, am început să mă tem de Dumnezeul lor, care provoaca atâta durere care desparte oamenii, aşa că mi-a fost mai uşor să devin o atee convinsă. Am terminat şcoala, m-am căsătorit, iar după ce am născut primul copil au început să revină întrebările din copilarie: “De unde vin? Ce caut eu aici? Ce este miracolul vieţii? Există ceva după ce murim?”
Căsnicia mea a fost sortită eşecului de la început. Întrebările mele rămâneau fără răspuns. Am început să merg prin biserici, locuri despre care se spunea că acolo este Dumnezeu. Dar nu s-a schimbat nimic nici atunci. La ceva timp după aceea, am întâlnit un om care mi-a spus că în biserici voi găsi doar religie şi dacă este credinţă ceea ce caut, atunci să caut în mine! Căutând să dezvolt ceea ce mi se spusese că am deja, am început să citesc tot ce îmi cădea în mână şi pomenea despre Dumnezeu, credinţă, viaţa de după… Unii Îl numeau pe Dumnezeu fiinţa supremă, alţii spuneau că este o energie universală, alţii Îl numeau divinitate, alţii conştiinţă superioară, alţii inteligenţă universală încât confuzia mea creştea şi mai mult! Apoi am divorţat şi am străbătut o perioadă atât de neagră încât nu-mi mai păsa de nimic, voiam parcă doar să mor, să nu mai simt nimic, să nu mai ştiu nimic. După ce am rămas singură, iar tentativele mele de a mă sinucide au eşuat, m-am trezit într-un vid spiritual care simţeam că mă absoarbe cu totul. Atunci am început să caut din nou, aşa ca am început să citesc despre paranormal, să studiez yoga, meditaţia transcendentală, bioenergia, budismul, religiile orientale, într-o frenetică şi disperată nevoie de a mă regăsi. Oricât citeam, meditam şi studiam, liniştea după care tânjeam nu se făcea simţită.
Începusem să descopăr că lumea în care trăiam era iremediabil coruptă, că se îndrepta totul spre autodistrugere parcă. Învăţam din cărţile mele că este bine să gândeşti pozitiv, să faci numai bine tuturor, să trăieşti în adevăr, sinceritate, loialitate, dragoste, îmi creasem o lume a mea, a binelui şi adevărului cu care mă amăgeam însă, imediat ce ieşeam din casă, mă loveam de violenţă, răutate şi egoism, înşelătorie şi abuzuri la tot pasul, ba nici nu era nevoie să ies, era suficient să pornesc televizorul!
Simţeam că-mi pierd minţile, şi mă întrebam de ce trebuie să învăţ să trăiesc frumos când în lume e un haos total! La ce-mi folosesc principiile în care nimeni nu credea? La ce-mi folosea să duc o viaţă morală dacă toţi prietenii râd de mine şi-mi spun: “Trăieşte-ţi viaţa, bucură-te de fiecare clipă ca şi cum ar fi ultima!” Începusem să descopăr că telepatia şi autocontrolul erau mijloace de manipulare a celor din jur, că reuşeam să obţin orice doream fără prea mare efort, să devin tot mai cinică, dar înţelegeam că nu era bine să te foloseşti de cineva şi să-i manevrezi voinţa şi începusem să mă simt tot mai vinovată. Citeam despre magie şi iluzionism şi vedeam cum controlează mintea oamenilor, vedeam că dezvoltă o putere mare în a controla şi realizam că nu e bine. Ştiam că omul a fost creat ca o persoană cu voinţă liberă şi nimeni nu are voie să treacă peste asta. Mă gândeam că e un mod egoist de a vedea lucrurile şi dacă există Dumnezeu, tare trebuia să mai condamne lucrurile astea. Dar dacă El există, de ce pemite să se întâmple aşa ceva? Răspunsul a venit de la sine: pentru că El nu forţează pe nimeni să creadă, ci lasă omul să înţeleagă singur lucrurile. Am început să ghicesc în cărţi şi-n cafea căutând dincolo de ce se vede şi am devenit foarte bună la asta. Tot ce spuneam se implinea şi eram tot mai căutată. Am început să caut răspunsuri în zodiace şi horoscoape, mai ales în ce privea relaţiile interumane, pentru că mă temeam şi de umbra mea, darămite de un eşec în vreuna din relaţiile mele.
Despre linişte, ce să mai zic? Pierdusem orice speranţă că vreodată aş putea-o dobândi! Dar nu puteam să nu îmi amintesc de bunica mea din partea mamei care trăise şi murise ca o sfântă, iubită de toţi şi iubind pe toată lumea. Care era secretul ei?
Am descoperit în una din cărţile mele că Budha a spus odată: “Căutaţi Calea. Căutaţi Adevarul şi el va va face liberi!” Mi s-au răscolit amintiri. Auzisem în copilăria mea: “Eu sunt calea, adevărul şi viaţa.” M-am scuturat ca de un gând rău: “Nu, asta nu se poate întâmpla! De ce-ar vrea cineva, fie El şi fiu de Dumnezeu să moară pentru mine? N-am nevoie! Eu voi găsi singură o cale! Nu sunt marionetă să mă tragă cineva de sfori, să fac ce vrea altcineva! E absurd! Fiecare plăteşte pentru sine! Legea cauzei şi efectului!”
Aveam mulţi prieteni care îmi împărtăşeau convingerile, iar într-o seară, în timp ce discutam cu ei despre viaţă, moarte, reîncarnare, mi s-a pus o întrebare: “Dacă ar fi să ţi se pună înainte o alegere: veşnicia sau încă 7 vieţi, ce ai alege?” Mi-am dat seama că n-aş vrea să mai trăiesc 7 vieţi. Şi aşa s-a născut întrebarea: dacă totuşi nu avem de trăit decât o viaţă, unde voi merge eu după ce voi muri? Eram departe de desăvârşirea pe care o căutam, toate căutările mele păreau sortite eşecului. Am început să citesc marii filozofi, dar nici ei nu mi-au adus alinare. Erau păreri atât de împărţite încât am crezut că va trebui s-o las baltă! Dacă minţi atât de luminate şi de înţelepte nu aveau o părere sigură, la ce puteam să mai sper?
A ajuns în mâna mea o carte, “Obsesia”, scrisă de Lloyd Douglas şi ea a însemnat pentru mine un prim răspuns. Fragmentul următor m-a pus pe gânduri: “Până acum nu avusese niciodată un exemplar al Bibliei. Ieri îşi cumpărase Noul Testament. O răsfoi vreme îndelungată, de la un capăt la altul[...]. Descoperi anumite fraze a căror ciudăţenii îl intrigă şi-l determină să-şi concentreze tot interesul asupra lor. Continuă să citească până noaptea târziu fără să simtă oboseala. Înainte de asta, dacă se întâmpla uneori să se gândească la această carte, o considerase întotdeauna o colecţie de platitudini sforăitoare, întemeiate pe superstiţii evreieşti şi acceptate de oameni simpli, pentru domolirea amărăciunilor din viaţă şi ca un narcotic care te face să nu te mai gândeşti la lucruri care nu pot fi niciodată la îndemâna ta. Nu-i trebui prea mult să-şi dea seama că se găseşte în faţa unei probleme extrem de interesante şi mai pasionante decât tot ce-a citit înainte de asta. Nu numai că această carte nu era banală, aşa cum îşi închipuise el, dar făcea aluzie la anumite secrete de extremă importanţă şi la îndemnarea oricăruia care avea destul bun simt ca să accepte faptele expuse, cum ar fi acceptat orice ipoteză ştiinţifică şi acordându-le aceeaşi seriozitate şi crezare, ca şi cercetărilor fizice şi chimice pe care le faci în laborator. I se părea straniu că ţine în mâna lui textul unei cărţi de ştiinţă, referitoare la expansiunea şi îmbogăţirea personalităţii omeneşti.”
Era o revelaţie pentru mine. Nu văzusem niciodată lucrurile aşa. Mi se păruse o colecţie de poveşti pe care ni le spunea bunica la culcare. Să fi fost altfel? Am luat Biblia şi am început să citesc şi eu. Am găsit un fragment: “Înţelegi tu ce citeşti? Famenul a răspuns: Cum aş putea să înţeleg, dacă nu mă va călăuzi cineva? Rogu-te, despre cine vorbeşte proorocul astfel? Despre sine sau despre vreun altul? Atunci Filip a luat cuvântul, a început de la scriptura aceasta şi i-a propovăduit pe Isus. Şi famenul a zis: Uite apă, ce mă împiedică să fiu botezat? Filip a zis: Dacă crezi din toată inima, se poate. Famenul a răspuns: Cred că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu. A poruncit să stea carul, s-au pogorât amândoi în apă şi Filip a botezat pe famen.”(Fap.8:26-40).
Nu-mi venea să-mi cred ochilor! Atât de simplu e?
Cu câţiva ani înainte de perindările mele şi de divorţ, am participat la un botez într-o biserică noutestamentară. Atunci am văzut cum oamenii intră în apă şi declară că Isus este Domnul vieţii lor. Nu prea înţelegeam eu ce se întâmplă, dar m-a apucat o mare tulburare: “Oare de ce făceau asta? Oare nu fuseseră botezaţi când erau mici, ca şi mine? De ce păreau atât de fericiţi şi de împăcaţi? Cât de slab trebuie să fie cineva să-şi predea viaţa unui Dumnezeu pe care nu L-a văzut nimeni, niciodată? Eu nu aveam nevoie de nimeni!” Dar tipul acela care vorbea în faţă tot zicea: “Şi tu ai nevoie de Dumnezeu! Isus a murit şi pentru tine, ca să-ţi ierte păcatele şi să-ţi dea veşnicia în dar! Nu vrei să-L primeşti şi tu în inima ta? Ce mai aştepţi?” Şi tot chema şi tot chema şi eu eram tot mai tulburată, dar parcă mi se lipise mâna de scaun şi nu puteam s-o ridic! Jumătate din mine râdea de toate astea, dar jumătate ţipa: “Ridică mâna! Arată că vrei şi tu! Cine ştie dacă o să mai ai vreo şansă?” Şi plângeam de se scutura cămaşa pe mine, iar ai mei se întrebau ce-oi fi păţit! Am simţit atunci puternic că există Dumnezeu, este viu şi real, iar cei care intraseră în apă nu erau nebuni! Ci erau salvaţi şi fericiţi că o puteau spune tuturor. Inima mea striga: “Ridică odată mâna!”, iar mintea mea spunea: “Ce-o să zică ai tăi? O să râdă cu toţii de tine!” Până când inima a învins şi mâna s-a ridicat chiar când s-a făcut ultima chemare. Am plecat acasă liniştită, ca niciodată, dar n-a durat, a urmat divorţul şi pe urmă cele ce v-am spus deja. Nu puteam accepta ce spusese omul acela: că viaţa veşnică se primeşte în dar. Trebuia să fac şi eu ceva pentru a o avea!
Studiind Biblia, am mai găsit ceva: “Nu orişicine-Mi zice Doamne, Doamne va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu”. În vremea aceea practicam tehnica radiantă, o tehnică de tip reiki, care vindeca prin refacerea câmpurilor energetice, care la bolnavi sunt, susţineam noi, dereglate, deviate. În timpul şedinţelor, ne rugam mult, iar cei ce veneau la noi trebuiau să creadă în noi pentru că numai aşa se făceau bine. De aceea am început să mă întreb:
“Oare eu fac voia lui Dumnezeu?” Şi tot eu îmi răspundeam: “Cum să nu, doar vindec oameni!”
Aşa am început să merg din nou la biserică şi să caut răspunsuri despre voia Lui! Acolo multe mi s-au lămurit, cel mai important lucru fiind că eu acceptasem jertfa mântuitoare a lui Isus şi-mi plăcea să mă ştiu cu păcatele iertate, dar nu-L acceptasem ca Domn al vieţii mele, ca pe cel care ştia mai bine decât mine ce trebuia să fac cu ea, şi care avea puterea să înnoiască viaţa mea, să vindece şi să restaureze ceea ce diavolul îmi furase atâta timp cât eu îi permisesem. Am aflat despre natura păcătoasă a omului pe care a dobândit-o în Eden atunci când Adam şi Eva au ales să asculte de Satan. Şi că toţi oamenii au nevoie de iertare şi de împăcare cu Creatorul lor, altfel, merg în iad, locul creat pentru diavol şi îngerii lui.
Când am înţeles astea, Dumnezeu a schimbat viaţa mea, a venit să locuiască în mine, un om oarecare şi a început cea mai mare aventură a vieţii mele! Între timp, am cunoscut un bărbat deosebit care mi-a făcut onoarea de a-mi cere să fiu soţia lui şi, împreună cu el şi cu mama mea, ne-am botezat. Acum, cel mai bun prieten al nostru este Isus şi ştim că El nu ne va dezamăgi niciodată.
Ştiu că mulţi oameni Îl caută pe Dumnezeu şi nu ştiu cum să-L găsească, lăsându-se amăgiţi de tot felul de filozofii şi de învăţături false. De aceea scriu acum, tuturor celor care vor să ştie cât de periculoase şi de înşelătoare sunt cursele pe care le întinde diavolul, duşmanul lui Dumnezeu, căzut în dizgraţie, care ştie bine că i s-a strâns cureaua, dar răcneşte să înghită cât mai mulţi oameni şi să-i ducă cu el pentru că scopul lui unic este să distrugă tot ce a creat Dumnezeu. Este un jalnic imitator, însă este destul de subtil pentru a ne duce în rătăcire. Şi pentru că, înainte să se umfle de mândrie şi să ceară închinarea pentru el, a fost conducătorul închinării în cer, cel mai strălucitor dintre îngeri, ştie foarte bine că omul este creat ca să se închine lui Dumnezeu. De aceea ne aduce în atenţie o mulţime de “oportunităţi”, moduri noi de închinare, religii venite din Orient, învăţături şi practici care susţin că te apropie de Dumnezeu şi dezvoltă ceea ce Dumnezeu a pus în fiecare, pentru a ne îndepărta de Adevar.
Cu ajutorul lui Dumnezeu vreau că această carte să ajungă în mâinile celor care sunt în căutarea lui Dumnezeu. Vom face o călatorie în paranormal, yoga, meditaţie, fără vreo pretenţie ca aceste subiecte să fie epuizate.
Eu cred şi ştiu acum că Biblia este o carte scrisă de oameni inspiraţi de Dumnezeu, o scrisoare de dragoste de la Creatorul nostru către noi, singura creaţie făcută cu mâna Lui Însuşi, după chipul şi asemănarea Lui. Este Cartea care prezintă planul lui Dumnezeu pentru omenire, modul în care fiii rătăcitori se pot întoarce acasă, în braţele Tatălui.
