|
Î |
mi place mult o melodie a Ritei Springer, despre căutările ei după Dumnezeu.
“M-am gândit la Dumnezeu şi la propria-mi existenţă, şi n-a fost ca şi cum nu mi-aş fi plecat genunchii spre pocăinţă, dar de una singură am ajuns la concluzia asta despre Dumnezeu.
M-am gândit la Dumnezeu când căutam soluţii dezamăgită şi pierdută, purtând aşa o confuzie, mi-am predat încrederea adevărului, nu unui sistem, ci lui Dumnezeu.
Cum putem umbla, sub acest cer deschis, cum putem spune că avem ochi, şi totuşi să fim aşa de orbi? Tu ai rasa şi religia ta şi cred că eu o am pe a mea , dar cum rămâne cu Dumnezeu?
M-am gândit la Dumnezeu când propriul meu tată murea şi m-am gândit la ideea de moarte şi la timpul ei.
Am întors şi celălalt obraz numai pentru că strigam după Dumnezeu,
Îl cauţi tu vreodată?
Te poţi uita prin ferestrele pătate ale unei catedrale,
poţi vorbi în limbi într-o biserică cu clopotniţă,
dar cine are cheia templului inimii tale? Mă întreb dacă acela e Dumnezeu.
Te gândeşti tu vreodată la Dumnezeu?
Este asta una din preocupările tale, sau îţi zici: astea sunt numai prostii, de ce mi-aş pierde timpul cu aşa ceva? Am lucruri mai bune de făcut, viaţa e aşa de scurtă!
Aşa e, tocmai de aceea, pentru că e scurtă şi ştii asta, n-ai vrea să aduni comori cu care vei pleca de aici direct în cer şi nu din acelea care rămân pe pământ?
Ce sunt toate aceste gânduri, decât meditaţii? A medita înseamnă a te gândi serios sau profund la ceva sau cineva. Ce anume îţi ocupă ţie gândurile?
S-au scris o mulţime de cărţi despre meditaţie şi rugăciune şi nu am vreo pretenţie că ştiu totul, dar am propria mea experienţă în acest domeniu şi de aceea scriu.
Există o singură cale de a ajunge la Dumnezeu după moarte şi chiar din timpul vieţii şi vreau să susţin în continuare această idee, Calea este Isus Cristos.
Transcendental este ceva dincolo de materie, dincolo de existenţa fizică, ceva metafizic, dincolo de lumea empirică, vizibilă. Adepţii meditaţiei consideră tot ce ne înconjoară ca o formă de energie, aflată într-un anumit univers dimensional, un univers care are mai multe dimensiuni iar noi, aflaţi în cel tridimensional, nu putem percepe decât uni şi bidimensional. Şi tridimensional, binenţeles. Gânditorii aceştia susţin că-n paralel cu noi există alte dimensiuni, cu care putem veni în contact direct şi pe care le putem percepe atunci când deschidem “porţile” din mintea noastră, ca ea să poată pătrunde dincolo. Ei îşi învaţă discipolii că trebuie să caute o relaxare cât mai profundă şi să-şi imagineze lucruri plăcute, cum ar fi peisaje idilice, culori, iar apoi să-şi imagineze energia universală ca pe o lumină şi li se cere să se contopească cu ea. Li se spune să-şi golească mintea de orice lucru, iar cu ajutorul îngerilor, să caute să se transpună într-o lume ideală, perfectă, din care să capteze energii pozitive şi să se încarce cu ele. Aceste energii sunt cele care le vor susţine pofta de viaţă, buna dispoziţie, puterea de a trăi şi de a se relaţiona la oameni, tot ele vor fi cele care vor aduce vindecare, fizic şi mental. Nu putem exclude de aici autocontrolul şi autosugestia, care sunt parte integrantă din filozofia şi modul de viaţă al adepţilor meditaţiei. Încet, încet li se interzice contactul cu oameni care au alt fel de gândire, li se cere o viaţă ordonată, sănătoasă, echilibrată, chiar austeră, lucru lăudabil, dar scopul final nu este cunoaşterea lui Dumnezeu în care ei nu cred, ci contopirea cu eul superior, divin, căruia ei îi vor ceda controlul treptat, până când eul lor va fi total subordonat acestuia. Şi, iată cum o filozofie care pare una constructivă şi benefică, se dovedeşte a fi una care va face discipolii ei să devină persoane dependente tot mai mult de vocea interioară, care le va cere tot mai multe renunţări şi le va ordona tot mai multe acţiuni la care ei vor fi nevoiţi să răspundă întocmai, pentru că altfel, acea voce îi va chinui, le va provoca suferinţă, nelinişte şi frământare care-i va obliga să se supună, pentru a dobândi câteva clipe de linişte. După care, procesul se reia şi din nou se vor simţi obligaţi să mediteze, pentru a intra în contact cu fiinţa aceea supremă care le va spune ce să facă în continuare şi cum să-şi trăiască viaţa.
Aceasta este realitatea pe care o trăiesc cei care vor ceda curiozităţii de a afla cum stau lucrurile în această filozofie. De altfel, nu se spune că acest sistem pune stăpânire pe viaţa, gândirea şi voinţa omului, pentru că nimeni n-ar mai fi atras. Iar mie, acest sistem bazat pe manipulare şi control, nu mi se pare deloc divin, ci tocmai dimpotrivă, malefic, pentru că deşi multora li se pare că, dacă Dumnezeu ar fi în controlul vieţii lor, El le-ar spune ce să facă, însă nu e deloc aşa. Dumnezeu nu obligă pe nimeni la nimic, ci dă învăţături pline de dragoste şi consideraţie pentru că El ştie care este scopul pentru care cineva a venit pe lume şi vrea doar să fie întrebat şi să-I fie cerut ajutorul. Orice metodă care aduce a manipulare sau sugerare “subtilă”, este manevră demonică, pentru că acesta este modul de lucru al lui Satan: constrângere, teamă, control, manipulare.
A stăpâni nu este acelaşi lucru cu a domina, a stăpâni este felul pe care l-a lăsat Dumnezeu ca să domnească ordinea. El a pregătit lideri sub stăpânirea cărora lucrurile să meargă spre bine, stăpânirea dă viaţă şi ajută pe cel sub stăpânire să crească spre descoperirea şi folosirea întregului său potenţial, fizic, psihic şi spiritual. Dominarea este partea negativă a lucrurilor, cea care ţine sub control cu intenţia de a răni, manevra, distruge, încălca voinţa liberă a individului.
Am să exemplific cu unul din obiceiurile cele mai dăunătoare ale omenirii: fumatul. Se ştie că este dăunător, se ştie că aduce dependenţă, boală şi moarte, că nu degeaba i se zice tutunului “iarba dracului”. Gândiţi-vă prin ce chinuri trece un fumător care încearcă să se lase. Sau un alcoolic, sau un dependent de droguri. În alte ţări s-au dezvoltat sisteme de lucru cu asemenea oameni, care doresc să recapete controlul asupra propriei vieţi. Un asemenea om ştie că toate aceste practici îi scurtează viaţa. Deşi o vreme încearcă să se lupte cu dependenţa, nu reuşeşte s-o învingă şi renunţă. Nu se mai poate lăsa, a pus stăpânire pe el. Începe să nu-i mai pese. Nici de el, nici de cei din jur. Se desconsideră şi se dispreţuieşte, nu mai dă doi bani pe viaţa lui, deşi strigă sus şi tare că este viaţa lui, face ce vrea, face asta pentru că îi place, dar adevărul e că nu poate altfel, însă îi e ruşine să-şi recunoască dependenţa, îi e ruşine de sine şi de ceilalţi, dar bravează ca să păstreze puţină demnitate, aşa crede el. Dumnezeu ne porunceşte să ne iubim aproapele ca pe noi înşine. Cum am putea să iubim pe cineva ca pe noi înşine când noi ne urâm pe noi înşine? Nu spunem asta cu voce tare, dar comportamentul nostru vorbeşte pentru noi. Dumnezeu vrea ca noi să ne respectăm trupul, ca pe un templu în care El doreşte să vină să locuiască, iar noi îl pângărim zi de zi. Ce e normal în a-ţi otrăvi trupul continuu? Cine spune că nu e o problemă aşa mare, doar atâţia o fac, se minte singur sau ascultă vocea diavolului care şopteşte: lasă-i tu pe ei, că habar n-au, nu se ştiu bucura de viaţă şi sunt fanatici care atrag şi pe alţii în închisoarea lor! Dar nu ştiu care este acela care stă închis în spatele propriilor ziduri: cel care este liber şi neobligat de nimeni să facă nimic, are oricând linişte şi echilibru, sau cel care este tot timpul pe muchie, gata-gata să cadă în gol, dacă nu-şi va satisface viciul, mă rog, obiceiul, ca să nu se simtă nimeni lezat! Ce e normal în asta? Dacă cineva conştientizează şi înţelege că trebuie să se lase, va avea cea mai cumplită perioadă din viaţă, în care va suferi cumplit şi va avea dureri mari care-l vor descuraja şi îl vor face să spună că era mai uşor înainte şi mai bine, aşa că o ia de la capăt, învârtindu-se într-un cerc vicios. Pare că tot ce spun, nu are nici o legătură cu M.T. dar eu ştiu că şi aceste practici lasă dependenţe care sunt greu de abandonat. Îmi aduc aminte cuvintele unui prieten că cel mai uşor lucru din viaţă este să se lase de fumat: De când începuse să se lase, a reuşit s-o facă deja de peste o sută de ori, e o glumă, dar oglindeşte o tristă realitate. Cum se ajunge într-o asemenea situaţie? Permiţând lumii acesteia să preia controlul asupra vieţii tale, de dragul de a fi şi tu ca alţii, ca să fii acceptat sau ca să te integrezi. Parcă sistemul acestei lumi trasează tipare şi cine nu se potriveşte acolo, este exclus. Pe când Dumnezeu a făcut oamenii atât de diverşi pentru a se completa unul pe altul nu pentru a se compara unul cu altul. Fiecare avem un loc şi un rol precis, de neînlocuit, nimeni nu poate face mai bine ca mine ce am eu de făcut, sau măcar nu cu acelaşi randament. Oamenii sunt fiinţe unice, care au trăsături comune, însă nimeni nu este asemeni altuia, aşa cum două amprente palmare nu sunt la fel. Atunci când renunţăm la propria personalitate ca să ne potrivim unui tipar, ne facem singuri rău, uneori iremediabil. Acesta este preţul care trebuie plătit ca să ai parte de puţină fericire, spune vocea lumii, dar este numai o minciună, un şantaj la care suntem supuşi zilnic, pentru că cel rău ştie că suntem creaţi ca să ne împlinim având relaţii. De la premiza greşită, că nimic nu se câştigă fără plată, pleacă toţi cei care cred că nimic în lume nu e gratis, şi plătesc din greu pentru un loc acolo, între ei. De aceea pare că ceea ce spun nu are legătură cu subiectul capitolului, pentru că nu vreau să învăţ despre meditaţie, cât să dezbatem principii care stau la baza unei relaţii corecte cu Dumnezeu.
Pentru că am spus în prima parte a capitolului despre dependenţa de persoana superioară la care ajung adepţii M.T., am vrut să fac o comparaţie cu ceea ce deja cunoaştem în domeniul material, suferinţele la care se expun cei care cad în plasa dependenţelor, dar vreau să subliniez că suferinţa spirituală nu se compară nici pe departe cu cea emoţională sau fizică ci este cu mult mai grea şi mai letală. Acesta este terenul pe care vine cel rău să şoptească: nu eşti bun de nimic, n-ai nici un rost pe lumea asta, mai bine te-ai arunca de undeva şi ai termina cu totul. Este interesant cum un om care meditează să intre în legătură cu un spirit superior, crede în realitatea acelui spirit, dar nu poate concepe un Dumnezeu personal! Cum poţi crede în existenţa unor entităţi inteligente, cu personalitate şi voinţă, dar să nu crezi că ele au fost concepute de cineva mai mare şi mai puternic decât ele! Întortocheate sunt căile gândirii omeneşti !
Ce face cel care ia decizia: “gata, de azi îmi bag minţile-n cap şi mă las!”? Se luptă cu greţurile, cu stările de nervi pe care i le crează abstinenţa şi pe când să zica: hop, c-am sărit şantul, îl pocneşte o nenorocire, sau o situaţie care pare fără ieşire şi ce face atunci? Se duce şi-şi aprinde o ţigară, trage o beţie, sau ce ştie el mai bine să facă în asemenea situaţii pentru că este slab şi labil şi incapabil să facă faţă crizelor! Aparent, asta calmează şi aduce pe linia de plutire, dar de fapt aduce o stare de fals confort , pentru că te simţi ca acasă sau făcând un lucru cu care eşti familiarizat.
Ce este eul superior? O energie, o conştiinţă superioară, impersonală? Cum poate fi impersonal un creator care a creat doi fluturi atât de diferiţi unul de altul, care a făcut o lume atât de diversificată încât nici măcar doi gemeni n-au codul genetic identic? A! Tu nu crezi în creaţie? Dar, dacă ai fi citit ultimele cărţi în domeniu, ai fi aflat că cercetătorii s-au declarat neputincioşi în a descoperi veriga lipsă în lanţul evoluţiei, cea care ar trebui să susţină că omul se trage din primate. Deşi am fost o evoluţionistă convinsă, tot nu-mi plăcea foarte tare ideea că bunica mea a fost o gorilă, aşa că acum am mai mult respect pentru mine însumi, şi poate, cu ajutorul lui Dumnezeu vei accepta şi tu că eşti o creaţie minunată, după chipul şi asemănarea unui Dumnezeu minunat. Aceasta este singura dependenţă care trebuie să-ţi conducă viaţa: dependenţa de un Dumnezeu suveran, al cărui singur scop este să te iubească şi tu să fii fericit, contopirea cu El ar trebui să fie ţelul principal al vieţii tale, pentru că Dumnezeu este dragoste.
Este clar acum, cine este eul superior la care tind să acceadă adepţii M.T. Oricât de impersonal declară ei că este Dumnezeu, totuşi cei cu care intră ei în contact sunt fiinţe cât se poate de personale, care, pentru că nu au trupuri, vor folosi subiecţi umani pentru a-şi atinge scopurile, cel mai însemnat dintre scopuri fiind îndepărtarea omului de Creatorul său, şi ţinerea lui departe de adevărul că Domnul Isus este singura cale.
Cum pot oare oamenii să creadă că sunt mici dumnezei în devenire, chiar şi pentru o clipă? Oare nu ştiu oamenii că pretenţia aceasta nesăbuită l-a făcut şi pe cel mai frumos dintre îngeri, Lucifer să cadă din slavă: pretenţia de a fi ca Dumnezeu? După căderea lui din graţia lui Dumnezeu şi după ce Dumnezeu a creat omul, a venit la om cu aceeaşi şoaptă: “Dacă veţi mânca din pomul acela, vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu.” Iată de unde vine ideea omului de a fi ca Dumnezeu, nu a scos-o din propria sa raţiune, ci i-a fost sugerată de Satan. Iată a cui şoaptă o ascultă omul care se pretinde un mic dumnezeu în devenire. Noi suntem ceea ce suntem: oameni şi nimic mai mult. Aspiraţia noastră spre sfere mai înalte, spune multe despre noi, dar dacă ne uităm bine în noi înşine şi suntem sinceri în căutările noastre şi oneşti cu ceea ce descoperim, vom vedea că în interiorul nostru nu vom găsi un mic dumnezeu, ci o fiinţă coruptă de păcat, un mare gol care tânjeşte să fie umplut, un gol care poartă amprenta lui Dumnezeu, Cel care ne-a dat suflare şi viaţă, gol ce poate fi umplut perfect doar de purtătorul acelei amprente fără asemănare, pe care orice surogat ar încerca s-o înlocuiască se va dovedi a fi o patetică şi palidă imitaţie. Nu numai faptul că ne dorim să fim ca Dumnezeu, dar şi declaraţia de independenţă faţă de Dumnezeu este nocivă, pentru că aceasta l-a făcut pe Lucifer să se creadă mai presus de toţi şi toate, egal cu Dumnezeu.
Este foarte ciudat cum oamenii se lasă atât de uşor înşelaţi de cel rău, care le plimbă pe sub ochi tot felul de tentaţii, împliniri de moment care, după ce trec, lasă vidul şi mai mare. Totuşi, căutăm împlinirea într-o lume în care nu este nici urmă de aşa ceva. Scriu aceste rânduri pentru că ştiu că Dumnezeu nu poate fi găsit decât acolo unde se află: în adevăr, în lumină, în sfinţenie, în dragoste. Dacă-L strigi, îţi va răspunde, dacă Îl chemi, ţi se va arăta dar dacă încerci să-L înlocuieşti, va pleca acolo unde este dorit. De unde ştii câte şanse ai? Ştim din Cuvântul lui Dumnezeu că cel rău, pentru a-şi atinge scopul, ia chip de înger de lumină ca să înşele şi să prăpădească, deci nu toate luminile pe care le vedem în timpul meditaţiilor, sunt divine, ba chiar dimpotrivă.
Haideţi să vorbim puţin despre comunicare. De ce comunică oamenii? Pentru a se informa, sau pentru a informa, pentru a provoca o reacţie, pentru a convinge sau a se convinge, pentru a se amuza, pentru a exprima un punct de vedere, pentru a lega relaţii, sunt atâtea cauze pentru care oamenii se caută unii pe alţii pentru a comunica. Pentru a-şi împlini nevoia de semnificaţie, pentru a-şi umple rezervorul emoţional, pentru a-şi potoli setea de cunoaştere.
Să vedem câteva moduri de a comunica cu Dumnezeu. El ne-a lăsat Cuvântul scris, Biblia. Apoi, El are biserica şi nu mă refer aici la o clădire, ci la totalitatea oamenilor născuţi din nou, mântuiţi şi botezaţi care trăiesc pentru a face voia lui Dumnezeu. El mai vorbeşte prin circumstanţele vieţii, din care putem învăţa. Cea mai directă cale de comunicare cu Dumnezeu rămâne rugăciunea. Tu-I vorbeşti, El te ascultă şi-ţi răspunde, tu-i ceri şi El îţi spune da sau nu. Îl întrebi ce să faci, cum să faci şi El te călăuzeşte. Am spus deja că Dumnezeu nu ne dezamăgeşte niciodată şi că întotdeauna răspunsul Lui va fi conform cu nevoile noastre reale (Matei 7). Chiar dacă atunci când ne gândim la calitatea de tată a lui Dumnezeu, asta nu ne prea place, pentru că n-am avut cel mai bun tată din lume, asta nu-L împiedică pe Dumnezeu să fie pentru noi cel mai desăvârşit Tată, ba chiar mult mai mult decât ne putem noi gândi. Nici un tată abuziv sau nepăsător din lume, nu va putea ştirbi imaginea de Tată a lui Dumnezeu. Deşi oamenii au tendinţa de a-L compara pe Dumnezeu ca Tată, cu ceea ce cunosc ei despre asta, Dumnezeu va rămâne Tatăl tuturor fiinţelor create de El, vrem sau nu vrem, credem sau nu credem.
Are M.T. vreun corespondent în rugăciune? Nicidecum. Pot spune adepţii acestei filozofii, oricât vor ei, că comunică cu energiile cosmice, aceea nu-i o comunicare. O energie impersonală nu poate oferi nimic, tocmai pentru că e impersonală. Ca şi cum ai pune într-un colţ al camerei tale o floare foarte frumoasă şi ai pretinde că ea te încarcă cu bucurie prin frumuseţea ei. Dar, după ce vei trece de prima impresie plăcută, te vei plictisi (cum ai face şi privind un acvariu cu cei mai exotici peşti, chiar dacă ei sunt oarecum mai puţin monotoni pentru că se mişcă) şi tot vei pune mâna pe telefon să auzi o voce cunoscută, sau vei ieşi să vezi alţi oameni pentru că ai nevoie de o comunicare reală. Dacă ţii totuşi neapărat să comunici cu o floare, o poţi face, nimeni nu te va putea opri, dar vei sfârşi devenind ca şi ea: o plantă, pierzând tot mai mult ceea ce te face diferit de ea: capacitatea de a comunica. Extinzând puţin, putem afirma aici adevărul zicătorii: “spune-mi cu cine te însoţeşti ca să-ţi spun cine eşti”. Prin viaţa noastră trec mii, zeci de mii de persoane şi fiecare îşi lasă amprenta într-un fel sau altul, aşa că toate astea ne vor marca existenţa până la a schimba direcţia vieţii noastre, ne vor schimba pe noi înşine. Dacă ţinem cont de o părere sau alta, pentru că acei oameni ne sunt dragi sau au influenţă asupra noastră, atunci, conştienţi de asta, n-ar trebui întâi să mergem la Dumnezeu cu fiecare decizie sau problemă şi să-I cerem Lui părerea, înaintea oricărei persoane, pentru că e cert că pe El ne putem baza fără teamă. Nu e mai simplu şi mai sigur aşa? O să ziceţi că tot a control seamănă, însă dacă suntem capabili să ne bazăm pe un om care poate greşi, pentru că e limitat, de ce nu suntem în stare să ne bazăm pe Dumnezeu, pentru că El ştie totul? Şi mai ales, El are tot dreptul, însă El nu ne va obliga, ci ne va sfătui, lăsându-ne pe noi să luăm decizia. Chiar dacă dăm cu capul de pragul de sus şi El ştie dinainte asta, tot ne lasă să alegem, ca să învăţăm din greşeli şi ca atunci când ne vom decide să ascultăm de El, decizia să ne fie bazată pe certitudinea că El ne iubeşte, ne vrea binele şi pe siguranţa că El nu ne va dezamăgi niciodată.
În opoziţie cu dragostea divină, răbdătoare şi tolerantă se află controlul demonic, care nu-ţi va da de ales ci va impune reguli, te va obliga să urmezi calea trasată de el, de aceea cei care susţin că nu aparţin nimănui, ci sunt independenţi, habar n-au cât de liberi sunt, de fapt. Am mai spus, dar o repet, nu putem fi independenţi într-o lume guvernată doar de două forţe, binele şi răul. Dacă nu suntem ai lui Dumnezeu, suntem ai celui rău. Când alegi voit să aparţii lui Dumnezeu, această alegere va fi definitorie pentru întreg viitorul tău, în trup sau după aceea. Diavolul nu cere neapărat să-l urmezi, pe faţă, pentru că ştie că eşti în mâna lui, atâta timp cât nu rosteşti cu gura ta “De azi sunt al lui Dumnezeu”.
Lumea spirituală este foarte reală. Cei care meditează se bazează pe asta, şi spun că se deschid entităţilor pozitive, căutând să fie una cu ele. Dar cui se deschid? Creştinii afirmă că cei care vor veni în această situaţie sunt demoni. De unde această certitudine? Din aceea că omul care nu are o relaţie personală cu Dumnezeu, este vulnerabil la orice influenţă. Creştinul crede într-un Dumnezeu personal şi dacă nu ai luat decizia niciodată, să-I aparţii lui, eşti pasibil de-a ajunge sub controlul oricăror alte entităţi decât El. Poţi numi acele entităţi cum doreşti, le poţi chema chiar Dumnezeu sau Isus, dar chiar şi Biblia pomeneşte despre un vrăjitor numit Isus (Fapte 13:6). Cel rău nu are scrupule şi nici limită şi se poate numi şi aşa dacă tu doreşti, dar ai tu certitudinea că cel pe care-l chemi este acel Isus care a murit pe cruce? N-o poţi avea, pentru că tu nu crezi în El, n-ai nevoie de jertfa Lui, crezi în automântuire, altfel n-ai încerca de unul singur să faci ceea ce s-a făcut deja acum 2000 de ani. Nu mă refer aici la moartea pe cruce ci la mântuire. Simplul fapt că te adresezi entităţii cu un nume cunoscut nu face din acea entitate un Dumnezeu. Ci este cunoscut faptul că Dumnezeu interzice invocarea oricui, de la sfinţi la îngeri, etc, pentru că El ştie că este singurul capabil să ne ajute, chiar dacă uneori alege s-o facă prin îngeri.
Vrei să crezi în Dumnezeu pentru că eşti oarecum conştient de o prezenţă superioară, o fiinţă eternă, care deţine adevărul absolut şi a creat totul, dar nu vrei să ştii că această fiinţă este o persoană, pentru că în mintea ta, nici o persoană nu poate fi atât de puternică încât să ţină în mâna ei totul. Atunci vei crede într-o divinitate după chipul şi asemănarea ta, care va face ce vei dori tu, va lua forma dorită sau acceptată de tine, ca să fii împăcat cu tine însuţi sau să-ţi linişteşti conştiinţa, dar nu te vei închina unui Dumnezeu personal în care eşti incapabil să crezi. Pentru că îţi cauţi un dumnezeu în care să crezi, conştient fiind de vidul care există în tine, dar nu-L cunoşti pe singurul Dumnezeu adevărat, îţi vei plăsmui un dumnezeu care să te lase să faci ce doreşti, care acţionează cum vrei tu, pe care imaginaţia ta îl poartă încoace şi-ncolo, căruia îi “împrumuţi” voinţa ta, pentru că nu eşti conştient că există o singură realitate, un singur adevăr absolut, iar aceasta este cu totul firesc pentru că de ceva decenii încoace toată lumea tinde spre a crede în relativitatea adevărului, de ce ai face tu opinie separată? Auzi peste tot vorbindu-se despre toleranţă, acceptarea tuturor religiilor şi ideilor, cu excepţia creştinismului. Auzi mereu spunându-se că nimeni nu poate afirma că deţine adevărul absolut, pentru că acesta nu există. Fiecare deţine propriul adevăr care rezultă din totalitatea factorilor care compun existenţa unei persoane: origine, educaţie, cultură, religie, principii, convingeri, etc. Ce este bun pentru mine nu este obligatoriu să fie bun şi pentru tine, dar asta nu însemnă că suntem greşiţi ci doar diferiţi. Fiecare avem dreptate în felul nostru. Aceasta este “religia” vremurilor în care trăim şi este singura general acceptată. De fapt, Dumnezeu ne-a creat pe toţi, El este cel căruia trebuie să ne închinăm, El există indiferent de ce credem noi şi noi trebuie să ne supunem voinţei Lui superioare, iar nu El să se supună voinţei noastre sau bunului nostru plac.
Atunci când El ne-a creat, a avut în vedere un plan pentru eternitate şi o bună desfăşurare a lucrurilor. În perspectiva Lui eternă trebuie să ne încadrăm şi noi, pentru ca destinul nostru să aibă împlinirea totală. Eu nu sunt o adeptă a predestinării, dar cred că anumiţi factori din viaţă au o importanţă definitorie pentru ceea ce devenim, însă mai cred şi că nu circumstanţele sunt cele care ne dictează drumul, ci graţia divină, harul, cum îl numesc creştinii, şi cred că atunci când ne supunem voii lui Dumnezeu, lucrurile n-au cum să meargă prost, pentru ca Dumnezeu se afla la cârmă şi El schimbă perspectiva şi percepţia omenească până la a ajuta omul să vadă lucrurile şi evenimentele din prisma Lui. Ce poate fi mai de dorit în această lume, decât ca Dumnezeu să îţi împărtăşească voia şi planul Lui la care te invită să fii parte? Este unul din cele mai ciudate dar reale lucruri pe care Dumnezeu ni le-a împărtăşit în Biblie, şi anume că, deşi El poate totul prin Sine însuşi, alege totuşi să ne facă părtaşi planului, voii şi puterii Lui. Niciodată, în toată istoria omenirii n-a existat fapt mai real ca acesta şi care să dea o mai mare semnificaţie omului. Psalmul 139 este unul care vorbeşte tocmai despre aceste lucruri. Dumnezeu întocmeşte omul după un plan precis, scriind în cartea Lui toate zilele vieţii omului. Dacă ne gândim la asta ca la soartă sau destin, pe care Dumnezeu doreşte ca omul să le urmeze întocmai, nu e întru totul adevărat. Avem în Biblie destule exemple care să ne asigure că uneori Dumnezeu permite ca planurile Sale să fie schimbate. Însă este cert că Dumnezeu are planuri minunate cu omul şi atunci când omul le înţelege, le acceptă şi le urmează îşi va găsi împlinirea. Dumnezeu gândeşte pentru om un scop şi un sens.
Aşa cum omul moşteneşte de la părinţii biologici un ADN fizic vorbind, şi de la Dumnezeu capătă un ADN spiritual pentru că El este cel care dă viaţă şi o susţine. Dacă omul nu se trage din maimuţă, atunci e clar că cineva l-a creat. Dumnezeu a creat omul pentru că a dorit să aibă o relaţie personală, de dragoste cu el. De aceea oamenii îşi doresc copii, pentru că au această dorinţă înnăscută de a procreea şi ea vine de la Dumnezeu. Şi acest lucru ne arată fără dubiu, că omul este făcut după asemănarea lui Dumnezeu şi ne confirmă încă una din trăsăturile noastre comune. Când omul acceptă suveranitatea lui Dumnezeu, începe o nouă etapă în viaţa lui: aceea în care începe cunoaşterea lui Dumnezeu, descoperirea Lui. Omul îşi găseşte locul în lume, îşi descoperă scopul existenţei şi viaţa lui capătă un nou sens şi o nouă dorinţă: aceea de a descoperi tot mai multe despre Dumnezeu. Oricât ar căuta omul împlinirea în relaţii, întotdeauna va sfârşi prin a fi dezamăgit, pentru că omul este supus greşelii şi nu mai este fiinţa perfectă creată de Dumnezeu la început ci este degradat de păcat. Nu putem pretinde de la oameni să fie perfecţi, pentru că nimeni nu este aşa, şi nu putem da decât ceea ce avem. Însă, privind la Dumnezeu, omul vede perfecţiunea la lucru, capătă o relaţie perfectă şi o comunicare perfectă.
Golirea minţii nu este o comunicare. Contopirea nu este o comunicare. Comunicarea se desfăşoară între două persoane. Contopirea cu o energie nu are nici unul din atributele comunicării. A cere unei persoane să renunţe la sine pentru a se contopi cu o entitate, arată clar că avem de-a face cu o încercare de manipulare şi controlare a persoanei. Dumnezeu ne-a dat fiecăruia un temperament, o personalitate care ne face unici şi El nu doreşte ca noi să ne dezbrăcăm de noi înşine până la anihilarea personalităţii ci doreşte, chiar dimpotrivă, să descoperim cu ce anume ne-a înzestrat, ca să ne împlinim viaţa. Atunci când acceptăm, prin credinţă, că suntem fii de Dumnezeu, El vine să locuiască în noi, iar Duhul Sfânt care va locui în noi va face fiinţa noastră interioară nemuritoare, aptă de a petrece veşnicia împreună cu El. Acel ADN spiritual îl primim prin credinţă, la naşterea din nou, naştere din Duhul lui Dumnezeu.
Dumnezeu iubeşte omenirea în ansamblu, dar Lui îi este preţioasă fiecare persoană în parte, aşa cum un părinte îşi iubeşte copiii, oricât de diferiţi ar fi ei, pentru mine fiind acum foarte clar că fiinţa care cheamă oamenii la “contopire” cu universul, nu este Dumnezeu. Ci, Dumnezeu vrea ca fiecare persoană să înveţe să recunoască potenţialul dat de Dumnezeu, vrea ca fiecare să-L cheme pe nume şi să-L numească Tată, nu doreşte o mulţime adunată în spirală, care să mediteze împreună la ceva, iar acel ceva este, de obicei, tot ceva creat de Dumnezeu. Ajungem iar la închinarea la creaţie, în locul Creatorului.
Comunicarea între om şi Dumnezeu este personală, vedem în Biblie nenumărate exemple în care Dumnezeu vorbeşte oamenilor în mod direct şi mai ştim că Dumnezeu este neschimbător, este acelaşi, ieri, azi, şi-n veci. Meditaţia se bazează pe sugestie şi autosugestie, a te convinge prin multe repetiţii că trebuie să faci un anume lucru. Rugăciunea este calea cea mai scurtă, cea mai corectă şi cea mai sigură prin care ceri de la Tatăl ceresc călăuzire şi-ţi exprimi adorarea faţă de El, faţă de slava şi măreţia Lui, El care a găsit cu cale să dea omului înapoi viaţa şi demnitatea pe care diavolul le-a răpit în grădina Edenului. Trăim şi respirăm prin mila lui Dumnezeu şi nu suntem deloc conştienţi de asta. Dar când El ni se revelează, ne dăm seama de micimea şi lipsa noastră de importanţă, prin comparaţie cu El şi atunci nu putem decât să cădem la picioarele Lui şi să Îi mulţumim pentru tot ce a făcut şi face pentru noi. Rugăciunea nu este o poezie învăţată pe de rost,ci este exprimarea a ceea ce omul simte în inima lui şi este conştient că Dumnezeu ştie ce e acolo, dar simte nevoia de a spune, nu atât pentru Dumnezeu, cât pentru sine. Formule nu există în rugăciune. Multe religii susţin că se cere un anumit tipar în acest domeniu, însă singurul tipar pe care-l avem, este rugăciunea Tatăl nostru, dar nu învăţată pe de rost ci doar respectată ordinea care este expusă acolo. Dar pentru un creştin, nu este nimic nou în asta. El ştie că înaintea cererilor, trebuie să ne exprimăm adoraţia faţă de Dumnezeu şi abia apoi să cerem ca El să ne împlinească nevoile. Reverenţa faţă de Dumnezeu, pentru creştin, este de la sine înţeleasă, nu mai trebuie ca cineva să-i spună că trebuie să-L respecte pe Dumnezeu. Rugăciunea este, în accepţia generală, modul în care cerem de la Dumnezeu lucruri. Dar, rugăciunea trebuie să treacă dincolo de cerere şi să dorim să aflăm care este voia Lui şi-n concordanţă cu aceasta, să cerem. Când voia omului se uneşte cu a lui Dumnezeu, rugăciunea îşi atinge scopul. Pare incredibil că un Dumnezeu atât de mare şi de ocupat să ţină în mână tot universul, Îşi găseşte timp pentru unii ca noi, însă noi Îi suntem mai dragi decât orice şi când vom afla asta, vom fi copleşiţi de dragostea Lui şi schimbaţi de ea. Când înveţi să-I distingi glasul din multele glasuri care te înconjoară, nu vei mai dori să pleci din prezenţa Lui. Când vei învăţa să asculţi şi să respecţi voia lui Dumnezeu, vei experimenta puteri neimaginabile cu mintea omenească, profunzimi care până atunci nici nu le-ai fi bănuit, pentru că percepţia ta era îngreunată de propriile principii şi învăţături. Practicanţii meditaţiei vorbesc despre scufundarea în energia aceea universală şi de satisfacţia pe care o aduce cu sine acest proces, însă nici nu bănuiesc cât de departe sunt de adevărata profunzime a scufundării în Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. De ce ne uităm mereu numai la mâinile lui Dumnezeu cerşind îndurare, în loc să ne uităm la Faţa Lui, ca să-l adorăm pentru ce este şi El ne va da restul lucrurilor pe deasupra, fără ca noi să I le cerem?
Rugăciunea Îl aduce pe Dumnezeu mai aproape pentru că este scris: “Acolo unde doi sau trei se adună în Numele Meu, voi fi şi Eu prezent”. Sau ne poartă pe noi la tronul de har şi îndurare al Lui, singurul capabil să ne umple fiinţa şi să ne dea viaţă din belşug.
Înainte ca să fi venit Isus, Dumnezeu a cerut oamenilor să-I construiască un loc unde El să se întâlnească cu ei. Acum, El vine să locuiască în noi. Perdeaua care ascundea de ochii oamenilor prezenţa lui Dumnezeu, s-a rupt când Domnul a murit pe cruce, prin aceasta Dumnezeu arătându-ne că acum, prin credinţa în jertfa Fiului Său, avem trecere directă la El. Fiinţa interioară a omului este schimbată şi înnoită atunci când omul crede, iar prezenţa lui Dumnezeu în viaţa credinciosului îi arată acestuia calea care trebuie să o urmeze. Diferitele tipuri de rugăciune ne ajută atunci când nu ştim să ne rugăm (se roagă alţii pentru noi-rugăciunea de mijlocire), uneori suntem obosiţi şi parcă n-avem putere şi atunci cerem altora să se roage pentru noi şi vom primi putere sau protecţie, sau eliberare sau vindecare, etc, pentru că Dumnezeu a lăsat biserica să funcţioneze ca un tot unitar, ca un organism viu, ca să fim de folos unii altora. Iată un mod de a fi parte din ceva măreţ, fără renunţarea aceea la care se referă adepţii M.T., care desfiinţează şi anihilează personalitatea umană.
Creştinul este deosebit de toţi ceilalţi oameni religioşi pentru că are siguranţă, are putere şi are dragoste de aproapele lui, care dragoste vine de la Dumnezeu şi este întreţinută de El. Dacă Dumnezeu nu ar umple încontinuu rezervorul emoţional al omului, el n-ar putea iubi la modul necondiţionat şi dezinteresat, aşa cum fac creştinii adevăraţi. Mulţi oameni poartă eticheta de creştini, pentru că ţin sărbătorile creştine, tradiţiile, cu mare stricteţe, dar pe aceştia Biblia nu-i recunoaşte drept creştini, ci doar pe aceia care Îl urmează pe Cristos şi fac voia Tatălui. Ca orice relaţie, şi relaţia cu Dumnezeu trebuie întreţinută. Dacă ai cunoscut un om şi ţi-a devenit apropiat, însă te ia valul vieţii şi te poartă departe de el şi nu mai ştii nimic de el de un an, nu-l mai poţi numi prieten. Ca să ai o relaţie personală cu cineva, trebuie să fi în permanent contact cu persoana aceea, să ştii în orice clipă unde se află şi ce face. Altfel, nu-l poţi numi prieten. Dacă între doi oameni nu e bine să existe pauze lungi în comunicare, atunci cu atât mai mult între om şi Dumnezeu, nu pentru că Dumnezeu ar uita de noi, dar ieşim noi de sub umbrela Lui protectoare şi ne expunem atacurilor celui rău, care abia aşteaptă să ne prindă cu garda jos. Constanţa în rugăciune trebuie să devină o disciplină a credinciosului, aşa cum pâinea şi apa întreţin viaţa fizică.
Scopul suprem al vieţii ar trebui să devină pentru noi, glorificarea Celui ce ne-a dăruit viaţa şi o întreţine. Dorinţa omului de a-L cunoaşte pe Dumnezeu este legitimă, de aceea acesta este terenul pe care diavolul face cele mai multe victime, minţind oamenii să se închine în multe feluri, descriindu-L pe Dumnezeu în multe feluri, ca să facă omul să se îndepărteze tocmai când Îl căută sincer pe Dumnezeu. De aceea trebuie să fim atenţi la diferitele moduri de închinare şi la felul în care este propovăduit adevărul, pentru că orice formă care produce tulburare sau confuzie, nu încape îndoială, că nu este de la Dumnezeu, pentru că Dumnezeu iubeşte ordinea, siguranţa şi certitudinea. Tot ce auzim trebuie adus la lumina adevărului biblic care este singurul etalon al adevărului.
Rugăciunile care au în centrul lor persoana noastră nu sunt tocmai o binecuvântare pentru noi, pentru că arătăm ca nişte cerşetori la porţile oraşului, cu mâna mereu întinsă. Rugăciunile noastre trebuie să-L aibă în centrul lor pe Dumnezeu şi onorarea Lui. Relaţia de la inimă la inimă Îi place lui Dumnezeu şi-L onorează. În centrul fiinţei noastre avem un loc gol pe care numai Dumnezeu îl poate umple, iar atunci când căutarea noastră după El este sinceră, foamea noastră după El va fi astâmpărată.
Psalmistul spune: “Cum doreşte un cerb izvoarele de apă, aşa te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule” (Ps.42:1). Noi suntem însetaţi după Dumnezeu, dar mergem în locuri greşite să ne astâmpărăm setea. Rugăciunea zilnică ne face să înotăm în râul de binecuvântări al lui Dumnezeu, pentru că El va deveni tot mai real pentru noi, pe timp ce trece şi-n măsura în care Îl vedem la lucru în vieţile noastre. O inimă consacrată, dedicată Lui îşi va primi împlinirea. Trebuie să perseverăm şi să înaintăm în rugăciune, căci cel rău îşi va trimite trupele să ne dea de lucru să ne ţină ocupaţi, ca să uităm de rugăciune. Trebuie să ne disciplinăm ca să ţinem dreaptă calea pe care am pornit. Inima împărţită între Dumnezeu şi cotidian, ne va încetini înaintarea şi va reduce binecuvântările de care am avea parte dacă am fi consecvenţi. Domnul Îşi întinde privirile peste tot pământul ca să sprijinească pe aceia a căror inimă este întreagă a Lui (2 Cron.16:9). Trebuie să-I facem loc în inima noastră şi să nu fim ca acei din Bethleem care nu au găsit un loc unde să se nască Fiul lui Dumnezeu. Domnul Isus a spus că El va face să curgă din inimile noastră râuri de apă vie, pentru că Duhul Sfânt este asemănat cu o apă care curge continuu, spală şi împrospătează, de aceea trebuie să stăm permanent în prezenţa Lui pentru că El ne va înnoi în fiecare zi. Orice apă care stă capătă un miros greu, iar noi suntem chemaţi să aducem prezenţa vie şi proaspătă a lui Dumnezeu, oriunde am umbla.
Adepţii meditaţiei sunt învăţa’i să asculte de o voce interioară care le va călăuzi viaţa. Acest fapt este tot atât de adevărat ca şi acela că fiecare om este un mic dumnezeu în devenire. Dacă am presupune, prin absurd, că acea voce interioară este propria noastră conştiinţă inofensivă, tot nu văd cum ar putea ea, conştiinţa, să ajute omul să crească în înţelepciune, în cunoaştere. Ea este coruptă, influenţabilă şi nici dacă omului i-ar fi permis să trăiască mai multe vieţi, ea tot nu s-ar putea purifica, pentru că, de fiecare dată când se va naşte, omul tot o fiinţa decăzută ar fi, oricâte “amintiri” din vieţile anterioare ar duce cu el! Ne învârtim în jurul cozii şi n-ajungem la nici un rezultat, doar ne prelungim singuri agonia, repet, dacă ar fi vreun dram de adevăr în aceea că omului i s-a dat şansa să se reîncarneze. Însă, concluzionând, e cert că vocea interioară, dacă e conştiinţa, vai de cel care îşi bazează înaintarea pe ea, dar dacă nu e conştiinţa şi nu credem în Dumnezeul personal, trinitar, atunci e un spirit. Credincioşii orientali cred că acest spirit este unul evoluat, care a ieşit din ciclul obligatoriu de reîncarnări, fiindcă şi-a încheiat evoluţia. V-aţi lăsa veşnicia pe mâna unui spirit uman, fie el şi evoluat? Tot în jurul cozii ne învârtim şi acum, pentru că tot trebuie să trecem dincolo de materie şi să încercăm să aflăm cum ajung evoluate aceste spirite? Şi de unde vin ele? Le-a creat cineva? Dacă nu credem într-un Dumnezeu ca cel al creştinilor, pe ce ne bazăm noi afirmaţiile că aceste spirite călăuzitoare sunt pozitive, bune? Toată teoria asta seamănă mai tare cu evoluţionismul decât cu creaţionismul şi ar trebui să ne pună serios pe gânduri, că ne lăsăm soarta pe mâna unor entităţi despre care nu ştim nimic. Înţeleg că marii gânditori orientali sunt foarte apreciaţi în occident, dar dacă tot e să cred în ceva, pentru că, până la urmă, şi credinţele orientale, tot credinţe sunt, atunci măcar prefer să cred că Dumnezeu este persoană şi nu energie şi că sunt creată de El, cu mâna Lui şi că este singurul în măsură să mă ajute să înţeleg corect lucrurile. Încerc să iau cel mai la îndemnarea exemplu, ca să înţelegeţi punctul meu de vedere: căsătoria. Eu nu m-aş căsători cu o persoană despre care nu ştiu nimic. Ar trebui s-o cunosc, să stau în preajma ei mai mult timp, să urmăresc comportamentul ei în diverse situaţii etc, căci ce este logodna (sau perioada de prietenie, cum se numeşte mai nou) decât o perioadă în care afli dacă persoana aceea este cea cu care vrei să-ţi petreci restul vieţii? Aici vorbim de viaţa fizică. Dacă nici pentru 50 de ani nu avem curajul să ne încredinţăm soarta în mâna cuiva despre care nu ştim mare lucru, atunci cu atât mai mult, veşnicia! Dumnezeul meu a lăsat o Carte unde eu pot afla tot ce doresc despre El. Nu pretind că în perioada logodnei voi afla totul despre viitorul meu soţ, restul va fi încredere, aşa şi în ce priveşte relaţia cu Dumnezeu. În El trebuie să-mi pun încrederea pentru că ştiu că nu mă va dezamăgi. Ce vreau să spun este că Domnul meu nu este un mistic, ermetic, întortocheat şi greu de pătruns, ci a scris în Cartea Lui toată informaţia de care am nevoie ca să-L pot cunoaşte. El spune despre Sine: “Eu sunt Cel ce sunt”. Şi eu nu am nevoie de alte dovezi ca să cred că e singurul adevărat. Îmi pot lăsa liniştită soarta şi veşnicia în mâna Lui, pentru că nu este nici propria mea conştiinţă coruptă, nici vreun spirit mistic evoluat, ci este Dumnezeu.
Creştinul născut din nou care are o relaţie personală cu Dumnezeu, învaţă să-I recunoască glasul, dintre toate cele care-l înconjoară (al lui însuşi, gândurile lui proprii, al celui rău, al lumii şi influenţelor exterioare, etc). Diavolul ştie foarte bine aceste lucruri şi va încerca să se dea drept Dumnezeu, însă creştinul care stă aproape de Tatăl nu se va lăsa înşelat.
Aşa cum dragostea nu este numai un sentiment ci şi o acţiune, o alegere, tot aşa şi credinţa fără fapte este moartă, iar creştinul are nevoie de o creştere sănătoasă, în înţelepciune, în dragoste, în asemănare cu Dumnezeu. Studierea Cuvântului lui Dumnezeu, părtăşia constantă cu noua familie, a lui Dumnezeu (biserica), rugăciunea, sunt noile activităţi ale creştinului, care îl vor ajuta să crească, să se maturizeze, ca apoi să fie de folos altora. Cine a zis că a fi creştin este plictisitor? Nu numai că niciodată nu ne vom sătura să aflăm tot mai multe despre Tatăl nostru ceresc, dar noile relaţii pe care le vom lega vor fi sănătoase şi trainice, vor umple viaţa noastră de binecuvântări şi ne vor ajuta să înaintăm şi să fim zidiţi în Trupul lui Dumnezeu. Această nouă lume este cu totul diferită de ce am cunoscut până acum, cu totul nouă. Descoperi chiar şi o latură a ta de care habar n-ai avut, omul care abia aşteaptă să sară în ajutorul aproapelui, gata să renunţe la sine pentru a fi de folos, şi când te gândeşti cât ai fi vrut şi până atunci să fi aşa, dar a fost peste puterile tale. Acum, parcă eşti alt om. Cele vechi s-au dus, iată că toate s-au făcut noi. Acum ai o nouă putere, care te ajută ori de câte ori o chemi în ajutor, şi nu-ţi vine să crezi că e real ce se întâmplă.
Şi cum cerul este plin de răspunsuri la rugăciunile pe care noi încă nici nu le-am formulat, Dumnezeu abia aşteaptă să strigăm către El. Am auzit nu demult un om al lui Dumnezeu spunând că rugăciunea care îi place cel mai mult lui Dumnezeu este:HELP adică, ajutor! Să ne rugăm zilnic, ca legătura noastră cu Dumnezeu să fie mereu proaspătă. Această rugăciune zilnică poartă numele de rugăciune devoţională şi seamănă cu hrana zilnică. Fiecare creştin trebuie să-şi facă timp zilnic să stea în prezenţa Lui. Un creştin devotat nu va putea rămâne indiferent la nevoile celor din jur, care poate se zbat în probleme grele, luptă cu boli sau încă nu-L cunosc pe Dumnezeu. Acest tip de rugăciune este rugăciunea de mijlocire. Când vii în prezenţa Lui să-I cauţi faţa, frumuseţea, atunci această formă de închinare şi rugăciune este laudă. Şi nu în cele din urmă, să stăm în picioare şi să revendicăm din mâna celui rău ceea ce ne-a furat, este lupta spirituală. Proclamarea Numelui lui Dumnezeu este deja o luptă spirituală. Celui rău nu-i place că noi am ieşit de sub influenţa lui, deci va face tot ce poate pentru a ne trage înapoi de partea lui. Însă, prin orice am trece, trebuie să rămânem încredinţaţi că suntem ai lui Dumnezeu şi nimic nu ne poate smulge din mâna Lui. Oricum ar decurge viaţa noastră, trebuie să fim mereu mulţumitori, pentru că tot ce este în lumea aceasta, El a creat pentru noi. Culorile, anotimpurile, cerul şi stelele, El pentru noi le-a creat, ca să ne simţim bine cât vom fi pelerini pe acest pământ. Dacă încercăm să punem faţă în faţă necazurile acestei lumi cu slava care ne aşteaptă, ca cetăţeni ai cerului, vom vedea de ce creştinii sunt atât de senini şi de liniştiţi, orice valuri ar trece peste ei. Preţul pe care îl plătim aici este infinit mai mic decât bucuria nesfârşită care ne aşteaptă lângă Tatal, în ceruri, sus.
Învăţaţi, dragi cititori, să comunicaţi în rugăciune cu Dumnezeu. Garantat că veţi experimenta momente minunate lângă Creatorul universului, clipe pe lângă care “experienţele” meditaţiei se vor dovedi palide imitaţii, ca tot ce face diavolul. Comparaţi fructul de plastic de pe un raft cu mărul proaspăt cules din copac şi vă veţi face o mică idee despre această diferenţă.
Nu vă mai lăsaţi minţiţi de potrivnicul vostru, diavolul, care până acum v-a ţinut departe de Tatăl ceresc ci luaţi atitudine. Puneţi-vă încrederea în Cel care v-a dat viaţă şi veţi lua cea mai bună decizie, nu numai pentru acum, ci pentru veşnicie.
