|
A |
ţi citit “Adam şi Eva” de Liviu Rebreanu? Atunci ştiţi că dezbate un subiect mai neobişnuit şi mai puţin discutat în ţara noastră: reîncarnarea. Acest roman mi-a purtat imaginaţia în primii ani ai tinereţii spre sfere necunoscute unde credeam că-mi voi găsi împlinirea. Călătoria celor doi eroi prin cele şapte vieţi, în care se caută cu disperare unul pe altul, a fascinat mintea mea tânără, aflată în căutare de sine şi a marii iubiri, acea una în viaţă şi m-a purtat departe de adevăr. Aşa cum cei doi caută în mai multe existenţe acel “ceva”, unic, în stare să le împlinească viaţa, aşa căutam şi eu în anii de liceu “ceva” care să-mi întregească fiinţa, un “ceva” fără chip şi substanţă, care era atât de nedefinit, încât mă înnebunea, mă umplea de tulburare şi-mi fura liniştea. Dar probabil că asta e propriu tuturor tinerilor care încearcă să afle cine sunt. Tot citeam şi mi se spunea că adolescenţa este o perioadă tulbure, dar eu mă credeam destul de echilibrată cu excepţia momentelor când rămâneam singură cu mine şi începeam să-mi pun întrebări existenţiale. În adolescenţă, tinerilor le este uşor să se creadă invincibili, nici eu nu făceam excepţie. Mi-era dragă viaţa până la disperare şi încercam să “muşc” din ea cu toate măselele (şi atunci aveam destule!). Aşa că nu mi-a fost greu să îmbrăţişez teoria vieţilor multiple, sau reîncarnare, cum îi zice, pentru că eram atât de avidă să trăiesc şi să aflu cât mai multe, că simţeam că nu mi-ar ajunge o viaţă. Şi cum tot ce e nou, are un parfum deosebit, m-am lăsat şi eu sedusă. Aveam 18 ani, am terminat liceul şi m-am căsătorit, dornică de a apuca din viaţă o bucată cât mai mare şi dornică de a ieşi de sub autoritatea părinţilor, care pe vremea aceea, nu era pusă la îndoială. Convinsă că scopul omului în lume este să-şi găsească jumătatea, am devenit doi şi apoi, foarte curând, trei. A venit pe lume primul meu copil şi am înţeles că aventura asta nu semăna deloc cu ce-mi închipuisem eu. Înainte de nuntă am plecat într-un oraş din vestul ţării în căutarea unui trusou de mireasă şi, privind pe geam din tren, am constatat că locurile îmi păreau foarte cunoscute, puteam spune ce culoare are o casă sau alta, deşi ştiam că nu mai fusesem acolo niciodată. De parcă aş fi locuit cândva acolo, fiecare casă, fiecare pom, îmi spuneau o poveste cunoscută. Cum tocmai citisem “Adam şi Eva”, am devenit sigură de existenţa mai multor vieţi şi credeam că şi eu trăisem mai multe, iar în una din ele, locuisem acolo. Aşa că, repede am aruncat la coş tot ce citisem din Biblie, mai ales versetul din Evrei 9:27 -”Şi, după cum oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata….”. Acela a fost momentul în care am pornit în descoperirea experienţelor mele anterioare, am căutat prin biblioteci şi am citit tot ce am găsit şi care susţinea teoria reîncarnării.
Erau multe întrebări pe care mi le puneam la vârsta aceea: de ce m-am născut în acea familie, de ce în acel oraş, de ce învăţam atât de repede orice, mă pricepeam la cântat, eram în corul şcolii şi-n trupe de dansuri, parcă mă născusem făcând toate astea. Când am început să cred în reîncarnare, găsisem explicaţia: mai trăisem. Fusesem toate astea: dansatoare, cântăreaţă, etc.
Deşi pentru o vreme toate aceste explicaţii păreau să-mi fi adus puţină linişte şi păreau că răspundeau la multe din întrebările mele, totuşi eram tot mai stăpânită de dorinţa de a ştii mai mult: unde trăisem, când şi câte vieţi am avut, ce karma aveam acum etc. Parcă dădusem de un “stăpân” nesăţios, căruia, cu cât îi ofeream mai mult, cu atât era mai nemulţumit. Lucrurile au alunecat tot mai mult în această direcţie, încât puseseră stăpânire şi pe relaţiile mele, cu care căutam tot timpul să aflu ce corelaţie aveam, ce fusesem în viaţa anterioară unul pentru altul.
Credeam sincer că direcţia în care mergea viaţa mea era cea bună, însă am înţeles după ani de frământări că trăiam o mare şi gogonată minciună (ca-n poveşti) şi tare mi-a mai fost greu să ies de acolo!
Nu voiam să recunosc că m-am înşelat, nu voiam să cred că nu e bine ce fac. Aşa că m-am înconjurat de prieteni care mă acceptau aşa cum eram şi care erau de acord cu tot ce spuneam sau făceam şi mă minţeam că e bine. Nu voiam să rămân deloc singură, spuneam că sunt tânără şi trebuie să-mi trăiesc viaţa, însă adevărul era că mă îngrozea gândul de a rămâne singură, pentru că atunci ieşeau în valuri la suprafaţă toate principiile cu care crescusem şi pe care acum le sfidam ori de câte ori puteam.
Deşi pe dinafară părea că făceam exact ce voiam, trăiam exact cum voiam, nedând nimănui socoteală, pe dinăuntru muream puţin câte puţin şi mi înăbuşeam conştiinţa, adaugând minciuni peste minciuni. Îmi spuneam: “ce dacă mor? Mă voi naşte iar şi o voi lua de la capăt!”. Însă, a venit şi clipa când am zis: “gata”. A fost cumplit de dureros să renunţ la toţi şi la toate, însă simţeam că nu mai pot continua aşa. Când le-am spus prietenilor mei că nu mai vreau chefuri, distracţii, au plecat repede în alte direcţii, unde găseau ce căutau. Începusem să rămân tot mai des singură cu mine însămi şi să caut direcţia bună. Când propria-mi conştiinţă mă trimitea la Dumnezeu, mă scuturam ca de un coşmar şi ziceam în sinea mea că nu sunt o marionetă trasă de sfori ca cineva s-o manipuleze cum vrea, ci sunt o persoană liberă şi independentă şi fac numai ce vreau, în fond e viaţa mea şi sunt stăpână pe ea! Citeam şi studiam mult tot ce găseam despre paranormal şi religiile orientale, dar principiile acelea cum că trebuie să faci numai bine, să trăieşti frumos şi aşa mai departe erau valabile până ieşeam pe uşa locuinţei. Ce să faci cu asemenea principii într-o lume care preferă să mintă şi să înşele pentru a-şi atinge scopurile, pentru care destrăbalarea e mod de viaţă unanim acceptat, o lume în care toţi vor să câştige bine cu efort minim şi fiecare înşeală sub masca “scopul scuză mijloacele”? Mă aflam într-o mare criză, nu ştiam unde să mă duc după răspunsuri, vedeam că cu cât pătrund mai adânc în “tainele” misticismului, că atât mai multe devin imposibil de înţeles. Mă gândeam tot mai mult la Dumnezeu. Multe din cărţi mă trimiteau spre lucruri cunoscute: adevăr, dragoste, sacrificiu, dar ce să fac cu ele? Ce era adevărul?
Nu putea să existe un adevăr absolut cu atâtea curente religioase, pentru că trebuia ca doar una să fie reală însă asta însemnă că celelalte erau greşite. Dacă era aşa, ce aveam să mă fac? Fiecare susţinea că în cer se ajunge doar dacă urmezi principiile şi regulile lor, dar pe care s-o aleg? Care era cea adevărată?
Când îndrăzneam să mă gândesc la fiinţa mea interioară, mă îngrozeam de adâncimea golului din mine, care, asemenea unei găuri negre, parcă mă consuma cu totul. La ce bun toate experienţele “mistice” pe care le trăisem? Nici serviciul, nici copiii, nici prietenii, nici dragostea, nici toate cărţile mele nu reuşeau să umple golul acela din fiinţa mea. Parcă cu cât mă iroseam mai mult în stânga şi-n dreapta, mă pustiam şi mai tare şi atunci a venit timpul să mă gândesc serios la mine, la ce se va alege de viaţa mea şi la Dumnezeu ca Sursă a tuturor lucrurilor.
Citisem în cărţile mele că universul este guvernat de nişte legi care ţin totul într-o ordine desăvârşită, iar una dintre ele era legea cauzei şi efectului. Aceasta se aplică în fizică şi chimie, dar şi în plan personal şi aflasem că nici o faptă nu va rămâne nerăsplătită, de aceea cărţile mă învăţau să fac mult bine, să gândesc pozitiv, să întorc şi obrazul celalalt. Principiul în sine era bun şi am început să-mi fac un bilanţ al vieţii, atârnând într-o balanţă imaginară tot ce făcusem de-a lungul vieţii. Dacă înainte de toate aceste preocupări mă temeam cumplit de moarte, acum priveam cu o oarecare detaşare la acest moment, pentru că mă gândeam că voi veni din nou pe pământ, într-o altă existenţă şi voi continua ce a rămas neterminat. Şi în următoarea viaţă, voi fi mai atentă la ce voi face, pentru că acum “ştiam”. După socotelile mele, bilanţul meu a ieşit destul de bun, parcă nu fusesem aşa rea, luasem pe rând toate păcatele “mari”: crima, înşelarea, furtul şi cum nu le făcusem, îmi linişteam conştiinţa şi credeam că sunt bine, dar îmi revenea obsesiv un gând: păcatul e păcat, că e mare, că e mic, nu este unul mai nesemnificativ ca altul. Era adevărat, nu omorâsem pe nimeni, nu “spărsesem” casa nimănui, cum se vehicula o expresie românească ce făcea referire la a despărţi un soţ de o soţie, eu nu făcusem asta, dar viaţa mea nu fusese desăvârşită, nici pe departe. Ştiam din pruncie cele 10 porunci şi ştiam că acolo era amintită şi minciuna printre păcate. Apoi, după ce am început să citesc Biblia, am găsit acolo că etalonul pentru sfinţenie era Dumnezeu, cum mă puteam eu compara cu El? În Biblie găsisem că plata păcatului este moartea şi că nu există nici un om care să nu fi păcătuit, nici unul măcar, că cine zice că n-are păcat, se minte singur. Dacă era adevărat, începusem să întrevăd un final sumbru. Dacă reîncarnarea era numai o minciună? Ajunsesem şi la versetul că omul se naşte şi moare doar o singură dată, dacă era aşa? Dacă tot ce crezusem era o minciună demonică menită să mă înşele,ca să fiu pierdută pentru veşnicie? Dacă aveam o singură şansă? Învăţăturile despre karma, pe care le asimilasem, spuneau că omul are de trăit un şir de vieţi în care are şansa de a se desăvârşi, prin suferinţă, fiecare soartă a fiecărei vieţi, depinzând de precedenta. Dacă era aşa, însemnă că-n viaţa următoare să mă chinui să-mi răscumpăr greşelile care le făcusem, cu sau fără voia mea pentru că filozofia în care credeam eu era una a fatalităţii: “ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus”. Mă îngrozea gândul că voi trece din nou prin atâtea experienţe rele, pentru că începusem să văd că nu eram în stare să iau decizii bune pentru viaţa mea. Până în acel moment din viaţa mea, parcă totul fusese marcat de eşec, parcă nimic bun nu se întâmpla, oricâte intenţii bune aveam şi n-a trecut mult până am auzit o expresie care m-a pus pe gânduri şi mai tare: “drumul spre iad este pavat cu intenţii bune”. Vai de mine, aşa să fie? Şi, de unde până atunci mă considerasem o persoană inteligentă, care se poate descurca singură, independentă, doar eram un dumnezeu în devenire, acum înţelegeam că nimic din ceea ce făcusem, nu mă îndreptăţea să merg în cer. Dacă aş fi avut şansă să mai trăiesc odată şi legea karmei era adevărată, ştiam că nu putea fi mai bine, acolo cerea ca în viaţa asta să fi fost un om aproape de desăvârşire ca următoarea viaţă să fii liniştit, dar eu nu eram nici vreun învăţat, nici vreun sfânt, deci nu-mi putea fi mai bine. Şi mai începusem să înţeleg că nu vreau să mai vin înapoi, ci vreau să merg în cerul despre care auzisem în copilărie, unde nu este necaz, suferinţă, durere.
Ce am putut face atunci, a fost să mă plec înaintea Tatălui ceresc, să recunosc că fără El sunt pierdută şi să-I cer să-mi mai dea o şansă, poate de data asta, dacă El mă va ajuta, n-o voi da din nou în bară! Doream s-o iau de la capăt, să fac ceva pentru viaţa mea, cu viaţa mea, să schimb ceva. Şi El mi-a oferit această şansă. Am înţeles mult mai târziu aceste lucruri, dar El este un Dumnezeu credincios promisiunilor Sale iar una dintre ele este: “cere şi vei căpăta”.
După acest moment, cărţile mele au început să-şi piardă din strălucire. Nu mai găseam în ele ce căutam, nu-mi mai spuneau nimic. Mergeam din când în când la biserică şi pentru o clipă, aveam un pic de linişte. Dar când mă întorceam acasă, tot aşa era. Începusem să înţeleg necesitatea unei decizii pentru viaţa mea spirituală, trebuia să existe o ieşire şi pentru mine. Degeaba mă duceam la biserică să-L întâlnesc pe Dumnezeu dacă tot fără El mă întorceam acasă. Cum să fac ca prezenţa Lui să nu mai plece? Dar nu voiam să mă număr printre cei care şi-au declarat dependenţa de Dumnezeu. Deşi ştiam că diavolul mă minţise şi mă ţinuse legată de el, parcă nu-mi venea uşor să schimb atâta de radical tot cursul vieţii mele. Voiam să fiu alături de cei deschişi la minte, care acceptă idei noi despre veşnicie şi divinitate. Dar am înţeles că, deşi diavolul susură la urechea omului minciunile lui, nu e el de vină că noi primim, nu putem da vina pe el că ne-a înşelat, ci, dacă nu găsea urechi deschise şi curioase, el ar fi plecat în altă parte. Venise timpul să-mi asum vina greşelilor personale! Şi pentru o persoana mândră, liberă şi independentă, acesta a fost cel mai greu lucru pe care-l făcusem până atunci. Dar când am reuşit să-nchid gura mândriei şi am acceptat dragostea lui Dumnezeu, a fost mult mai mult decât mi-aş fi putut imagina. Deşi ştiam pilda fiului risipitor încă din copilărie, acum am reuşit să înţeleg ce-a simţit el când s-a întors acasă regretând ce făcuse, sperând ca tatăl lui să-l lase să-i păzească porcii, numai să se ştie acasă, iar tatăl lui l-a aşteptat, l-a îmbrăţişat şi a tăiat viţelul cel gras pentru că fiul s-a întors acasă.
Citind din Biblie, totul începea să aibă sens pentru mine, înţelegeam tot mai bine ce făcuse Dumnezeu pentru mine şi acum îmi venea mult mai uşor să accept, ba chiar o făceam cu bucurie şi recunoştinţă. Bunicul îmi explica cum Dumnezeu intenţionase ca omul să fie veşnic şi i-a pus la dispoziţie pomul vieţii, dar diavolul a zăpăcit mintea omului încât omul s-a îndoit de Dumnezeu şi în loc să mănânce din pomul vieţii a mâncat din cel al cunoştinţei. Nu faptul că acum ştia diferenţa dintre bine şi rău l-a făcut pe om să cadă din graţia lui Dumnezeu, ci faptul că n-a ascultat. Dacă ar fi mâncat întâi din pomul vieţii, poate lucrurile ar fi stat azi altfel, dar asta n-avem de unde ştii, sunt doar presupuneri. Avem o realitate şi trebuie să ne mulţumim cu ea. Pentru că Dumnezeu a alungat omul din grădină şi a îngrădit accesul la pomul vieţii, ca nu cumva omul să ia din el şi să rămână veşnic despărţit de Dumnezeu. De atunci deja Dumnezeu întocmise planul de răscumpărare pentru om. Şi când Fiul Lui a venit să trăiască în trup de om, părăsind slava şi veşnicia pentru a suporta ruşinea şi umilinţa, limitat în timp şi spaţiu, El, care era veşnic, şi după toate astea, S-a lăsat răstignit pentru a plăti păcatul meu şi al tău, planul lui Dumnezeu a fost împlinit: acum ne putem întoarce acasă.
Înţelesesem. Aveam o singură viaţă şi o singură şansă ca după moarte să merg în cer. Şansa era Isus Cristos. Credeam că El este Fiul lui Dumnezeu trimis să moară pentru mine. Credinţa în El a făcut posibil ca Duhul Sfânt al lui Dumnezeu să vină să locuiască în mine, să mă ajute să văd lucrurile dintr-o altă perspectivă: perspectiva lui Dumnezeu. De aici certitudinea că avem o singură viaţă şi o singură şansă. Biblia nu putea fi decât adevărată. Dacă Cristos a existat, şi sunt dovezi că aşa e, nimeni nu poate pune la îndoială asta, atunci Biblia spune adevărul. Dacă omul ar fi putut să trăiască mai multe vieţi şi s-ar fi putut mântui singur, atunci n-ar fi trebuit să moară Cristos! Nu putem pune la îndoială acest fapt. De ce să-L fi trimis Dumnezeu pe Fiul Său să moară, când am fi putut ajunge în cer singuri? Nu vi se pare absurd? Voi, ca părinţi, v-aţi trimite fiul să se sacrifice degeaba pentru cineva? Nu l-aţi trimite deloc, cu atât mai puţin dacă aţi ştii de la început că ar exista şi altă cale. Deci, chiar dacă ar exista reîncarnare, tot n-ar fi cea mai bună cale pentru noi. De ce să te chinui la nesfârşit, când poţi trăi o viaţă din belşug chiar aici şi acum? De ce să dai pasărea din mână pe cea de pe gard? Nu-L putem înţelege pe deplin pe Dumnezeu, nu putem pretinde că ştim de ce a ales El această cale, dar ce putem face, este să credem. Ca nu cumva jertfa Lui să fie zadarnică, pentru noi. Şi mai ales, pentru schimbarea totală care se petrece cu viaţa noastră atunci când ne întoarcem la Dumnezeu. Pacea pe care o primim, puterea care ne însoţeşte mereu, realizările mari care vor condimenta viaţa noastră pentru că Dumnezeu nu ne cheamă să ne fure bucuriile vieţii, cum se tem unii, neîntemeiat, ci dimpotrivă, ne cheamă să ducem vestea mai departe, spunând lumii cum El ne-a schimbat viaţa. Cine a cunoscut dragostea lui Dumnezeu, nu mai aşteaptă să i se ceară: “du-te”, o face singur, abia aşteaptă să vorbească despre minunile din viaţa lui!
Ca să credem în Dumnezeu, nu avem nevoie de dovezi, ci de credinţă. Omului i s-a dat să trăiască o singură viaţă şi are o singură şansă de a găsi mântuirea, de a atinge desăvârşirea. Dacă în această viaţă nu-L va căuta pe Dumnezeu, nu va mai avea o altă şansă. Viaţa dincolo de moarte există, dar oricâte slujbe ar plăti cei care rămân după tine, după ce mori este degeaba. La porţile cerului, Dumnezeu te va întreba: “Ce-ai făcut cu Fiul Meu?”. Ce scuze vei găsi atunci? “Doamne, am fost prea ocupat, a trebuit să muncesc, să-mi hrănesc familia, etc.” Dar, îţi spun eu, nu există nici o scuză care să stea în picioare. Dacă aici nu ţi-a păsat de sufletul tău, degeaba îţi va păsa, atunci nu vei mai avea posibilitatea să alegi. Acum tai mielul de Paşti şi faci bradul de Crăciun, deci ştii că a venit Fiul lui Dumnezeu în lume şi ştii şi de ce, ce te împiedică să iei o decizie? Ţi-e ruşine de ce vor zice oamenii, ţi-e teamă că-ţi pierzi reputaţia? Vei pierde oare mai mult decât a pierdut Isus când stătea răstignit pe cruce, plătind pentru greşelile tale? Eu nu vreau o viaţă în care să spun “Doamne, Doamne” când mă îmbolnăvesc sau îmi merge rău, în rest să nu-mi pese, pentru că ştiu că atunci Dumnezeu îmi va zice: “Pleacă de la Mine, căci nu te cunosc!”. Vreau să stau toată viaţa mea la picioarele Domnului meu, sorbindu-I cuvintele şi mândrindu-mă că sunt fiică de Rege, şi nu oricare Rege, ci Regele universului. Nu există o cale de mijloc. Aparţii ori lui Dumnezeu ori diavolului. Dacă nu ai decis niciodată, conştient, că vrei să fii a lui Dumnezeu, atunci este clar cine este stăpânul tău. Poate ţi se pare dur şi eşti tentat să arunci departe paginile astea, dar ştii că până şi conştiinţa te îndeamnă: “fă pasul”. Ce mai aştepţi? Ziua de mâine nu e a ta, cine ştie ce se poate întâmpla! Azi e ziua ta, mâine nu ştii dacă vei mai fi.
În Ioan 11:25 citim: “Eu sunt învierea şi viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit va trăi”, iar în cap.14:2 citim: “În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc.” Crede-L pe Dumnezeu pe cuvânt şi nu-L jigni crezând că ce-a făcut El pe cruce este inutil! Alege viaţa ca să trăieşti! (Deut.30:19).
