|
Î |
n ultimele decenii, în cultura religioasă a vestului, au pătruns puternic religiile orientale. Deşi nu le vom dezbate aici amănunţit, vom arunca o privire asupra lor, ca să ne facem o idee despre ce crede fiecare şi apoi, ne vom opri ceva mai mult asupra mişcării yoga.
Principala religie a orientului este budismul, întemeiată de Gauthama Buddha în jurul anului cinci sute înainte de Cristos, după o adâncă meditaţie, în care a primit iluminarea. În anul 245 i.Ch. cinci sute de călugări budişti s-au reunit pentru a consemna în scris învăţăturile adunate în trei secole de tradiţie budistă. În secolele care au urmat, unitatea budismului a fost destrămată şi s-au format o mulţime de alte secte care formează budismul de azi. Budismul nu recunoaşte existenţa unui Dumnezeu suprem, pentru ei divinitatea este un proces prin care omul tinde spre o stare spirituală înaltă. Se poate spune că budiştii sunt mai mult ateişti decât teişti (având credinţa centrată pe Dumnezeu). Învăţăturile budiste au în centru reîncarnarea, iar mântuirea, în concepţia lor este încheierea unui ciclu de vieţi, o ultimă ieşire din şirul de renaşteri. În optica lor, cei care doresc mântuirea trebuie să se supună celor opt căi, pe care le descriu în învăţăturile lor. Nirvana este locul în care speră să ajungă după ce-şi vor fi împlinit evoluţia în urma perfecţionărilor repetate în fiecare viaţă trăită. Credinţa budistă are aparent un mod de trăire asemănător cu creştinismul, cum ar fi interzicerea unor activităţi ca furtul, minciuna, crima, păcatul trupesc şi propovăduieşte lepădarea de sine. Toate asemănările sunt doar de suprafaţă şi cele două religii nu au nimic în comun de fapt. O sută cincizeci de milioane de oameni îl venerează azi pe Buddha, deşi el n-a intenţionat deloc asta. Născut într-o familie nobilă, el a fost protejat de familia lui şi ţinut departe de partea întunecată a vieţii, iar când a împlinit treizeci de ani a văzut, în timpul plimbării zilnice, un mort care era dus la groapă, un om sărac şi un călugar ascet şi atunci a luat decizia de a afla cum stau lucrurile cu adevărat dincolo de luxul palatului său. Pleacă din casa tatălui său în căutarea adevărului şi ani întregi trăieşte singur, supunându-şi trupul la mari restricţii, căutând să afle rostul durerii, al suferinţei, al morţii. La umbra unui pom secular, un smochin, primeşte iluminarea, revelaţia faptului că omul se naşte cu sămânţa morţii şi a răului în el şi fiecare trebuie să-şi caute drumul spre mântuire. Pomul acela se numeşte pomul iluminării şi este numit şi pomul cunoştinţei. Acolo, el a aflat că rădăcina răului este pofta şi ţinerea ei sub control aduce încetarea suferinţei. Discipolii lui l-au transformat în zeu şi de atunci i se închină, deşi el n-a dorit asta.
Hinduismul este o altă mare religie a lumii, ca număr de adepţi, are o vechime de patru mii de ani şi are originile în India. Nu are un crez declarat şi nici un fondator, dar are o mulţime de forme. Există multe scrieri hindu, iar cele mai cunoscute sunt Upanişadele, Vedele, Bhagavad Gita. Ei susţin un dumnezeu triunic, Brahma, care are trei înfăţişări: Brahma-creatorul, Vishnu-susţinătorul şi Şhiva-distrugătorul. Hinduismul are mii de zei cărora se închină, cei mai cunoscuţi fiind: Krishna, Indra, Agni, Durga, alţi zei regionali numiţi devatas şi zei ai satelor. Hinduismul nu este o religie, cât o filozofie. Misticismul şi acţiunile zeilor, idolatrizarea lor şi închinarea prin meditare la ei sunt activităţile care compun această filozofie. Credinţa de bază esta reîncarnarea, legile sunt categorice şi de necontestat, cum ar fi karma, care determină viitorul fiinţei pe pământ ca o fatalitate (legea cauzei şi a efectului), care nu lasă nici o posibilitate de a ieşi din ciclul reîncarnărilor până un anumit grad de perfecţiune este atins. Altă lege este Kalpa, un ciclu de creştere şi decădere însă apare şi o lege mai “blândă”, legea graţiei divine, care aduce puţină iertare, puţină alinare. Societatea lor este organizată pe caste, o clasă neavând dreptul sau posibilitatea de a se întrepătrunde cu alta. Puterea prin care lumea fizică este creată sau făcută cunoscută este Maya, sau magie. În concepţia lor, totul este iluzie şi ceea ce contează cu adevărat este sufletul, cel care vine de la Dumnezeu şi este una cu El. Crezul hindu se poate rezuma la expresia: “Dumnezeu şi cu mine una suntem, cel ce este dincolo de persoană, acela sunt Eu.”
Conform cu dicţionarul, yoga este o şcoală filozofică indiană care urmăreşte adâncirea cunoaşterii eului, în scopul eliberării lui de viaţa materială. Conform practicanţilor ei, yoga este calea care trebuie urmată pentru a-L avea pe Dumnezeu în tine. Este o disciplină care caută controlul asupra trupului, psihicului şi spiritului. Ceea ce cred aceste religii este că identitatea proprie este nesemnificativă şi are nevoie să fie contopită cu identitatea universală care deţine totul, susţinând că individul separat are nevoie să fie una cu energia universală. Aceasta depersonalizează omul căutând să îl convingă că nu e bun de nimic, dar că poate deveni ceva foarte important, o entitate puternică, pentru că în fiecare există un potenţial mic dumnezeu în devenire. Se spune adepţilor că totul este o formă de energie, chiar şi omul, se arată că omul are şapte corpuri energetice din care numai unul e materie şi trebuie să intre în legătură cu aceste corpuri pentru a fi găsită armonia perfectă. Adepţii sunt învăţaţi că în corpul energetic al omului există o continuă circulaţie a energiei care susţine viaţa şi atunci când deviază de la cursul ei normal sau se blochează undeva, apar boli, tulburări de tot felul, etc. Energia circulă continuu, iar glandele endocrine principale au corespondente în câmpul energetic nişte rotiţe numite chakre. La baza coloanei vertebrale stă, încolăcită asemeni unui şarpe, Kundalini, puterea care trebuie trezită şi ajutată să evolueze până la chakra şapte, cea mai înaltă, care va face din practicant un iluminat cu mari puteri parapsihice, paranormale. Este o disciplină care practică concentrarea propriei atenţii asupra unui anumit obiect -abstract sau concret- în ideea de a realiza contopirea cu el, identificarea conştiinţei cu acel obiect. A te cunoaşte pe tine însuţi, însemnă a-L cunoaşte pe Dumnezeu, a trăi ca şi cum propriul eu este indestructibil, însemnă să-L cunoşti pe Dumnezeu, a descoperi că totul în afară acestei realităţi este maya, iluzie, însemnă să-L descoperi pe Dumnezeu. Brahman, esenţa supremă, este Sufletul suprem, nematerial, atemporal, necreat, din el venim cu toţii, iar el reprezintă absolutul, suflarea de viaţă, principiul iubirii şi legii. Sufletul omenesc este atman şi este unicul adevărat, restul este iluzie, sau maya.
Prin anii şaptezeci a apărut în America un nou curent filozofic ce se doreşte o îmbinare a tuturor acestor filozofii şi religii şi propagă libertatea de alegere, de gândire, de trăire, toleranţă, bună convieţuire cu toţi şi toate însă se împotriveşte din răsputeri creştinismului pe care îl declară fanatic, depăşit şi retrograd şi susţine că adevărul este relativ, fiecare având dreptul de a alege ce, în cine şi cum crede. A avea opinii diferite nu însemnă că cineva are dreptate şi cineva greşeşte, ci doar că suntem diferiţi, asta în ce priveşte credinţa. Acest curent numit New Age este un amalgam de credinţe culese de peste tot şi-şi are originea în panteism, filozofie care susţine că Dumnezeu este în toate lucrurile şi-n toate lucrurile este Dumnezeu. Acest curent, care s-a adaptat cerinţelor moderne, susţine că transformarea personală prin misticism este necesară pentru ca dumnezeul din fiecare să poată fi descoperit şi că fiecare om să-şi atingă potenţialul maxim.
Ceea ce practică majoritatea vesticilor azi, nu e tradiţionala yoga indiană, ci o forma adaptată, mai puţin ascetică şi mai accesibilă. Oamenii, sunt fascinaţi de aceste idei, de cultura orientului şi unii au petrecut timp între călugării budişti, între tibetani şi asceţii orientului şi au preluat idei, aplicându-le la cultura occidentală, desigur, deviate mult de la scopul lor original.
În căutarea de sine, omul încearcă diverse metode care să-i ofere un pic de linişte, pace, o oarecare siguranţă şi înţelegere a ceea ce se întâmplă în lume. Omul este o fiinţă creată cu nevoia de relaţii, nu poate funcţiona de unul singur şi cea mai importantă este relaţia cu Creatorul său, de aceea diavolul ne aduce atâtea surogate şi ni le vâră sub ochi, ca să ne înşele şi să ne îndepărteze de adevăr.
Nu ştiu de ce, dar omului contemporan îi vine mai uşor să creadă într-un dumnezeu impersonal, într-o energie, decât într-un Creator atotputernic şi atotprezent. Lucrurile nu sunt noi, ci au început în epoca Renaşterii, a Iluminismului, în care mari filozofi au încercat să-L elimine pe Dumnezeu din ecuaţie. Apoi, odată cu Darwin, diavolul a căutat să se agaţe de mândria omului şi să imprime materialismul ca mod de viaţă şi a reuşit, a inventat teorii care să susţină apariţia omului din primate şi teorii care să arate că suntem de sine stătători. Lucrurile au alunecat încet spre pierderea valorilor şi înlocuirea lor cu “drepturi”. După ei, Dumnezeu e un fel de martor impasibil, o energie care generează funcţionarea vieţii şi atât. Ideea de bază în filozofia lor este că nimic nu se pierde ci totul se transformă, şi în context universal, totul e în unul şi unul în toţi, totul se întrepătrunde, se metamorfozează încontinuu ca într-un perpetuum mobile. Este o deviere gravă de la adevăr pentru că nu poate exista decât un singur adevăr pentru că este logic că altfel noţiunea de adevăr nu s-ar mai putea susţine pe ea însăşi. Adevărul este oglindirea realităţii în gândire, este concordanţa între realitate şi cunoştinţele noastre. A spune că adevărul este relativ este o contradicţie în termeni pentru că asta ar însemna că există mai multe realităţi. Exista lumea materială şi cea spirituală, acesta este un adevăr. Însă mulţi afirmă că adevărul este o noţiune măsurabilă cu instrumente. Realitatea spirituală nu se poate dovedi cu instrumente, de aceea ne-a lăsat Dumnezeu un alt mijloc de măsură: credinţa.
Oriunde privim în jur, vedem o armonie perfectă: de la mic la mare şi înapoi, Dumnezeu are totul în control, de ce ne este atât de greu să credem? Aşa cum sistemul nostru solar are în centru soarele, iar planetele se învârt în jurul lui, după acelaşi principiu şi în atom, nucleul e în mijloc, iar electronii se învârt în jurul său. Mă refer aici la armonia aceea pe care o vedem când suntem la munte întinşi pe o pătură şi admirăm întinderea cerului, pacea şi armonia aceea perfectă şi parcă am vrea să stea timpul în loc. Spre această ordine şi contopire cu universul tânjesc cei ce practică yoga şi scopul lor este să se simtă parte din acest mecanism uriaş care este universul. Ar fi lăudabil dacă n-ar fi inutil. Nevoia omului de apartenenţă şi de afecţiune este speculată de propovăduitorii yoga şi conving omul să se închine creaţiei în locul Creatorului, aşa cum de altfel, ne avertizeaza Biblia.
Pentru că, în societatea de consum în care trăim suntem învăţaţi că nimic nu se capătă gratis, ne-am obişnuit să plătim orice primim.
Suntem deranjaţi de stres, punem pe seama vitezei şi a smogului depresiile noastre, căutăm ţapul ispăşitor în probleme, în lipsuri, în relaţii deteriorate şi dăm vina pe societate când, de fapt problema omenirii, rădăcina răului, este păcatul! Aceasta este cauza care ne ţine departe de Dumnezeu şi ne face să ne simţim inutili, murdari, neputincioşi şi obosiţi, neiubiţi şi rataţi. Lumea nu are nici o vină, şi ea se chinuie la fel ca noi, dăm vina unii pe alţii şi nu acceptăm că schimbarea trebuie să înceapă de la noi. Dar de ce să dăm dacă nu primim nimic în schimb (legea cererii şi ofertei)? Nu mersul lumii ne face să ne simţim de parcă am avea o haină prea strâmtă, de nu putem respira bine, ci avem nevoie să reînnodăm legătura ruptă cu Dumnezeu. Avem nevoie să ne plimbăm din nou în răcoarea serii, alături de Dumnezeu, aşa cum faceau primii oameni şi n-are rost să dăm vina pe ei că au păcătuit şi au adus prin neascultare păcatul în lume. Să ne asumăm vina păcatului propriu şi să venim cu el înaintea lui Dumnezeu ca să ni-l ierte, căci cine zice că n-are păcat, minte. Mulţi cercetători aduc vorba despre memoria colectivă, dar nici unul nu zice că e drept să ne închipuim că stăm faţă-n faţă cu Dumnezeu, pentru că, odată omul a făcut-o. Nevoia de a ne simţi în siguranţă, protejaţi de ceva puternic, este atât de mare, iar oferta celui rău atât de atrăgătoare, încât luăm ce găsim mai la îndemână fără să punem prea multe întrebări.
Credem că depunând efort propriu şi făcând sacrificii în timp sau bani, Dumnezeu se va îndura să ne dea un pic de linişte. Ne străduim tot mai tare, însă nu primim ce ne aşteptăm, pentru că Dumnezeu nu cere nimic de la noi ci ne-a oferit totul gratis. Dacă am fi putut câştiga mântuirea în alt fel, atunci Cristos a murit degeaba. Însă Dumnezeu nu greşeşte şi dacă Şi-a trimis Fiul să moară, însemnă că n-a fost altă cale. Într-o ţară care se pretinde creştină de 2000 de ani, nu se predică Evanghelia curată, pocăinţa de păcat ci se predică mântuirea prin fapte, lucru despre care Biblia spune că este greşit. Efeseni 2:8,9 -”Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.”;”Nu vă înşelaţi: Dumnezeu nu se lasă să fie batjocorit. Ce seamănă omul, aceea va secera.” (Galateni 6:7). Vrem fapte? După ele vom fi judecaţi. Vrem har? Încă mai sunt vremuri în care Dumnezeu se îndură de noi, dar Cuvântul vorbeşte de vremuri în care harul va fi ridicat şi, oricâte eforturi vom depune, nu vom mai putea crede, deşi vom avea dovada înaintea ochilor.
Dumnezeu vede zbaterile noastre inutile şi se întristează de refuzul nostru de a crede că El a creat totul şi are totul în control. Am auzit o glumă care spune: “Dacă vrei să-L faci pe Dumnezeu să râdă, spune-I planurile tale.” Eu cred că El nu râde, dimpotrivă. Dacă copilul tău ar veni şi ţi-ar expune un plan nebunesc şi sinucigaş ai râde? Sau ai încerca să-l convingi, spre binele lui, să renunţe?
După părerea mea, credinţa poate fi şi cel mai uşor lucru, dar şi cel mai greu. Isus spune că trebuie să avem credinţa ca a unor copii ca să mergem în cer şi asta nu însemnă să fim naivi ci însemnă să fim ca şi copilul care crede orice îi spune părintele lui, fără să ceară dovezi. Mulţi cataloghează creştinii drept oameni simpli şi needucaţi, pentru că numai un naiv poate crede ceva fără să vadă. E adevărat că cei mai mulţi creştini n-au şcoli înalte, dar nu de aceea sunt mai mulţi, pentru că sunt naivi ci pentru că Domnul a spus că a venit să ia la El pe cei simpli, pe cei săraci şi pe cei bolnavi şi nu pentru că El n-ar iubi şi bogaţii sau deştepţii, dar aceştia au capul plin de tot felul de filozofii care pretind ca-i fac mai deştepţi, când de fapt le ţin mintea ocupată ca să nu mai încapă nimic în ea. Atunci când te întorci la Dumnezeu, tot ce ai construit până atunci se răstoarnă pentru că ai clădit prin înţelepciune omenească, iar Biblia spune că la Dumnezeu asta e nebunie. Dacă vrei înţelepciune care să-ţi reveleze adevărul şi să-ţi păstreze mintea întreagă, cere-o lui Dumnezeu!
Problema omului este că nici dacă ar învia cineva din morţi nu ar crede dacă Dumnezeu nu ar interveni şi nu ar schimba inima omului, dar să nu daţi vina pe Dumnezeu spunând că în cazul ăsta El e de vină, ce să faceţi dacă vouă nu v-a dat credinţa? Să ştiţi că El vede direct în inima omului şi dacă e sinceră şi motivaţia ei e corectă, Dumnezeu intervine, oferă şi schimbă numai că noi trebuie să recunoaştem că fără El suntem pierduţi şi păcătoşi, destinaţi iadului şi atunci El ne va oferi alternativa. Dar până vom rămâne împietriţi şi vom spune că ne descurcăm şi singuri, că nu suntem chiar aşa răi, că n-am omorât pe nimeni, etc., atunci El nu sparge uşa nimănui. Când strigătul sincer al inimii omului: “Doamne, fără Tine mor!” ajunge la cer, Dumnezeu nu întârzie să răspundă. Nici o mantră şi nici şapte chakre deschise nu pot face această minune ci numai mâna blândă, dar fermă a lui Dumnezeu face diferenţa. Atingerea Lui supranaturală, inima Lui de Tată care-şi iubeşte copiii şi-i vrea înapoi acasă de pe drumuri periculoase, poate scoate omul din mâna celui rău. Pentru că, oricât ar încerca diavolul să ne mintă cu o cale de mijloc, aceasta nu există. Există doar bine şi rău, griul e invenţia celui rău, pentru că, dacă nu sunt al lui Dumnezeu, sunt împotriva Lui. Nu există decât alb sau negru, acolo unde e gri, e de ştiut că negrul a avut un mic rol, acela de a întina! Oare omul chiar are şapte corpuri energetice, şapte chakre şi şapte vieţi? Sau este făcut după chipul şi asemănarea unui Dumnezeu perfect?
Asemănarea dintre om şi Dumnezeu nu s-a pierdut cu totul în Eden, când Adam şi Eva au păcătuit. Omul continuă să rămână format din duh, suflet şi trup. Noi purtăm chipul lui Dumnezeu în unele aspecte, iar în altele sunt diferenţe mari pentru că a intervenit păcatul şi a pervertit, a denaturat. Dumnezeu este omnipotent (poate totul), omniscient (ştie totul), omniprezent (este peste tot în acelaşi timp), este sfânt, trăieşte prin Sine Însuşi. Omul nu are aceste atribute, dar are altele, pentru că este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Când a creat omul, Dumnezeu a zis: “Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul”(Geneza 1:26). Iar versetul următor descrie ce este omul: “Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut.” Ca să nu fie nici un dubiu, Dumnezeu este foarte clar în felul în care descrie crearea omului, deci numai cine nu vrea, nu înţelege. Împreună, femeie şi bărbat, omul Îl reprezintă pe Dumnezeu, fiecare având identitatea şi caracteristicile sale specifice sexului său, prin care aduce slava Creatorului. Dar, împreună sunt creaţi să conducă, să stăpânească, fiecare cu rolul special pe care îl are, bărbatul ca lider şi femeia ca ajutor potrivit, însă nu inferioară ci doar diferită. De aceea instituţia căsătoriei este ţinută la mare cinste de Dumnezeu, pentru că uniunea dintre bărbat şi femeie a fost gândită de El ca modul cel mai complet de a-L reprezenta. A acţiona reprezentând Numele lui Dumnezeu, presupune atât o bună cunoaştere a voii Lui, cât şi o mare responsabilitate, dar nu este imposibil pentru că El Însuşi ne ajută să ne împlinim rolurile. Suntem chemaţi să reflectăm caracterul şi scopurile Lui în tot ce facem. Chipul Lui, ca perfecţiune morală, a fost pierdut la căderea omului în păcat, dar poate fi recuperat prin acţiunea răscumpărătoare a lui Isus la cruce. Darul neprihănirii prin credinţă şi lucrarea sfinţitoare a Duhului Sfânt sunt singurele căi legitime şi directe prin care putem primi ceea ce dorim: o relaţie cu Dumnezeu, împăcarea cu El şi viaţa veşnică (Extras din “Înţelegând oamenii” de dr. Larry Crabb).
Când a creat omul, Dumnezeu a spus despre el că este bun. Când Adam a păcătuit, el a devenit o fiinţa coruptă, care are nevoie atât de iertare cât şi de neprihănirea la care n-ar putea niciodată ajunge singur (Gal 2:21, Rom 8:3; 3:28).
Dumnezeu nu are nevoie de oameni ca să existe, El există prin Sine Însuşi, dar omul, fiind creat de Dumnezeu, este o fiinţă dependentă. Nu putem funcţiona prin noi înşine, nici în ce priveşte viaţa noastră fizică, nici în cea personală. Avem nevoie de mijloace de trai şi avem nevoie de relaţii personale şi sociale. Suntem creaţi ca persoane interdependente care îşi ating potenţialul maxim numai când se relaţionează la alţii. Suntem cu toţii dăruiţi de Dumnezeu cu capacitatea de a fi de folos altora şi de acolo ne extragem sentimentul valorii şi semnificaţiei personale, pentru că trebuie să funcţionăm interdependent, însă este corect tot ce facem să raportăm la Dumnezeu şi să ne luăm semnificaţia din calitatea de fii de Dumnezeu, nu din relaţiile cu alţi oameni. Dacă ne găsim starea de copii reveniţi acasă, la Dumnezeu, şi ne luăm de la El, Sursa, tot ce ne trebuie, abia atunci vom funcţiona bine şi vom avea capacitatea de a nu ne epuiza fizic şi emoţional, dând fără să cerem nimic în schimb.
Esenţa păcatului este refuzul de a accepta dependenţa noastră de El, o pretenţie arogantă şi absurdă a unei independenţe care de fapt, nu există.
Ne întoarcem la încercarea omului de a accede la divinitate prin forţe proprii. La aceasta mă refeream atunci când susţineam că omul singur, nu ajunge nicăieri. Pentru că Dumnezeu a dat omului capacitatea de a gândi singur, omul, în orgoliul lui, crede că ştie totul şi înţelege totul şi, mai ales, crede că are totul în control, când de fapt pe el îl controlează firea, nevoile personale, scopurile şi interesele proprii, şi-i dictează direcţia. Aceeaşi concepţie absurdă l-a “ajutat” şi pe Satan să cadă. Abia când îşi recunoaşte rolul în existenţă ca fiinţă creată de Dumnezeu şi dependentă de El pentru bunăstarea personală, omul va câştiga rolul pe care Dumnezeu i l-a dat de drept. De aceea oamenii bâjbâie şi caută până azi feluri noi prin care ar putea atinge divinitatea.
Căci ce sunt toate filozofiile decât încercări ale omului de a înţelege pe Dumnezeu?. Când am citit Psalmul 73 am înţeles cum stau lucrurile: “M-am gândit la aceste lucruri ca să le pricep.”-aceasta e filozofie, izvodirile gândurilor omului; “Dar zadarnică mi-a fost truda”- acesta este rezultatul final pe care-l obţine omul atunci când încearcă să-L excludă pe Dumnezeu din ecuaţie; ”Până ce am intrat în sfântul locaş al lui Dumnezeu”- asta este recunoaşterea măreţiei Lui, prin comparaţie cu lipsa noastră de semnificaţie fără El- din care rezultă închinarea înaintea Creatorului nostru; “Şi am luat seama la soarta din urmă a celor răi”- asta este revelaţia pe care o dă Dumnezeu numai copiilor Săi, care-I recunosc atotputernicia.
Ca o scurtă concluzie la ce am spus până acum, aş vrea să-mi cer cumva scuze pentru că ce aţi citit nu vorbeşte despre yoga, o să încerc să mă revanşez de acum căutând să compar filozofia yoga cu ceea ce cunosc acum despre creştinism, pentru că, dacă doriţi să aflaţi mai multe despre yoga, ca o persoană care am experimentat cât de toxică este această filozofie, nu voi fi eu cea care să va introduc în tainele ei.
Există o mare diferenţă între religiile orientale şi creştinism şi este o mare greşeală orice încercare de a le amesteca una cu alta căutând compatibilitate. Cu atâtea oferte de noi metode de tratare a bolilor în mod naturist, nici nu mai ştii ce e inofensiv şi ce nu. Ce vă pot sfătui, este să căutaţi să vedeţi ce filozofie stă în spatele fiecărui medic sau tămăduitor pentru că atunci veţi ştii cu certitudine cui îi aparţine. Pentru că am spus deja, există doar două căi din care numai una este a lui Dumnezeu.
Dacă în creştinism se cere lepădarea de sine şi urmarea lui Cristos, pentru a dobândi identitatea intenţionată de Dumnezeu atunci când ne-a creat (pentru că ceea ce avem acum este cea coruptă de păcat), în yoga se doreşte dezvoltarea sinelui. Toţi practicanţii yoga, prin diverse metode, de la katasuri, exerciţii fizice, concentrare, meditaţie, autosugestie, autocontrol, caută să ţină sub control pornirile instinctuale fizice şi psihice şi pentru o vreme, reuşesc. A afirma că se poate separa filozofia yoga de practicarea ei şi că o practici pentru că ajută sănătăţii fizice, mentale, prelungeşte viaţa, este un nonsens, nu poţi lua decât totul la pachet. Teoria yoga vine împreună cu metodele respective şi oricine încearcă o combinare cu creştinismul va dobândi doar o luptă spirituală puternică în viaţa lor, însăşi practicarea mantrelor exclude creştinismul pentru că rostirea oricăror tipuri de incantaţii presupune chemarea cuiva care nu este Dumnezeu. Joaca cu yoga, considerată inofensivă a dus în nenumărate cazuri la pierderea facultăţilor mintale şi tot felul de alte dereglări. Chiar cei care scriu cărţi despre yoga avertizează despre pericolul practicării fără îndrumător, deoarece se poate induce nebunia. De ce ar vrea cineva să se expună la aşa ceva? Trezirea zeiţei Kundalini, culcată la baza coloanei vertebrale şi trecerea ei prin cele şapte chakre pentru a atinge desăvârşirea odată cu ajungerea ei la cea mai de sus, presupune riscuri mari la care oamenii neavizaţi se expun, se ajunge la nebunie, la tulburări grave a sănătăţii, dar, mai ales, la rătăciri în plan spiritual, înlocuindu-se credinţa în Dumnezeul atotputernic cu surogate de zeităţi de lemn sau piatră fără altă putere decât cea a demonului care stă şi aşteaptă în spatele numelui cu care este chemat prin incantaţie. Transele din yoga se aseamănă înspăimântător de mult cu transele hipnotice sau cele date de consumul de droguri şi e de mirare cum de atâţia oameni aleg de bună voie să fie expuşi la aşa ceva în căutarea lui Dumnezeu în loc să creadă pur şi simplu şi încearcă să ajungă la Dumnezeu prin forţe proprii. De ce să accepţi că eşti pierdut şi păcătos când poţi afirma despre tine că eşti un mic dumnezeu în devenire?
Atunci când se scufundă în adânci meditaţii, yoghinul predă controlul. Ce reprezintă mantrele pe care le incantează? Pe cine invocă el? Cum am mai spus, nu există nici în plan material, nici în cel spiritual “teren viran” care să nu fie atribuit nimănui. Suntem ori într-o parte, ori în alta, a binelui reprezentat de Dumnezeu, sau a răului reprezentat de diavol. Unii s-ar putea simţi lezaţi de aceste afirmaţii, ştiu bine, însă nu trăim într-o lume neutră ci suntem expuşi forţelor spirituale, iar ele sunt doar de două feluri. Dacă Dumnezeu cheamă: “Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi-mpovăraţi şi Eu vă voi da odihnă”, gurul nu oferă nici o certitudine, ci spune că totul depinde de propriile forţe şi eforturi. Dacă Dumnezeu ne cheamă la o viaţă de bucurie, de abundenţă, cu relaţii bune, sănătoase şi satisfăcătoare, gurul ne îndeamnă la izolare şi disciplină, renunţare la tot ce oferă viaţa în numele autoeducării şi purificării, ca nu cumva ce am clădit să fie ”furat” de vreun “vampir energetic” şi toată munca noastră să fie în zadar. Dumnezeu spune că atunci când dăm, vom primi înzecit, pentru că ştie că El ne va răsplăti şi El ne va înlocui ce am dat şi în plan material, şi în plan spiritual, El este Sursa, pe când yoga ne învaţă să stăm departe, să ne izolăm, să nu dăm ce avem pentru că e rezultatul efortului nostru şi ne aparţine de drept. Creştinul este altruist, ar da tot ce are pentru că are dragostea lui Dumnezeu în el, dar yoghinul este egoist, iubitor de sine şi individualist pentru că nu vrea să piardă ce crede că are. Dacă punem în balanţă darul veşniciei şi al iertării oferit de Dumnezeu fără plată cu autodezvoltarea sinelui până la o etapă ipotetic superioară, atunci eu Îl aleg pe Dumnezeu. El îmi oferă totul şi-mi cere doar ascultare, ceea ce e perfect normal, pentru că El m-a creat şi ştie ce e mai bine pentru mine, şi asta nu e greu deloc pentru că atunci când iubeşti, asculţi de bunăvoie, mai ales că El se toarnă necontenit în mine şi-mi dă mereu puterea de a mă ridica atunci când cad, de a rezista atunci când e greu, de a învăţa atunci când nu ştiu şi de a accepta atunci când nu înţeleg.
O singură experinţă personală din yoga aş vrea să vă împărtăşesc, pentru că această carte nu se doreşte a fi autobiografică, dar cred că ar fi de folos să ştiţi că şi alţii au trecut pe cărările bătătorite de voi. Începusem serios să cercetez religiile orientale, îmi păreau mult mai accesibile decât “demodatul” creştinism şi citeam tot ce găseam la biblioteca oraşului, în domeniu. Deşi fiecare carte mă avertiza ”nu te apuca de unul singur” parcă nu mai aveam răbdare. Am căutat pe cineva avansat dar nu era nimeni, novici erau destui, dar nici unul cu autoritate, aşa că am început singură. Am studiat despre energii, despre chakre, am început exerciţiile şi avansam. La o adunare a câtorva practicanţi şi învăţatori de tehnică radiantă mi s-a spus că energia mea urcase cu succes până la chakra inimii şi aura mea e foarte curată. Făceam tot felul de practici, de la rugăciuni rituale, până la arderea tămâii şi purificarea atmosferei din casă prin tot felul de metode, încât nu mi-a fost greu să cred ce mi se spunea. Ştiam din studii că atunci când energia ajunge la chakra inimii omul este foarte iubitor, foarte bun şi aşa mă simţeam şi eu: debordam de dragoste la adresa umanităţii. Într-o seară, singură în casă, îmi făceam exerciţiile obişnuite, când am simţit cum corpul meu se umple de căldură de parcă luasem foc, eram obişnuită cu tot felul de senzaţii, furnicături, cald, rece, dar asta depăşea tot ce experimentasem până atunci, şi înainte să apuc să reacţionez, am simţit cum inima mi-o ia razna şi bate să-mi sară din piept, m-a luat cu moleşeală şi apoi amorţeală de am crezut că n-o să-mi mai revin, însă am reuşit să recapăt controlul, întâi fizic şi apoi asupra emoţiilor şi am întrerupt şedinţa. Am stat apoi mult şi m-am gândit, oare a fost bine? De ce m-am speriat aşa? Doar yoga presupune stăpânirea trupului şi a emoţiilor până acolo încât unii îşi pot opri şi relua respiraţia când doresc. Atunci eu de ce-am simţit că scapă totul de sub control? De atunci n-am mai repetat experienţa asta, m-am lăsat de yoga pentru că mă temeam să nu mi se facă rău când nu e nimeni pe aproape şi am înţeles că nu-i de mine. Acum luam avertismentele în serios.
Încet, încet am început să citesc Biblia şi nu am putut să nu observ că ceea ce susţinea yoga era departe de adevărul biblic. Yoga Îl depersonalizează pe Dumnezeu, catalogându-L drept o energie universală, prin asta Îl dezbrăca de esenţa Lui: caracterul. Dumnezeu este o persoană cu raţiune, voinţă, emoţii, sentimente şi toate astea le-am moştenit şi noi, fiind creaţi după chipul Lui. Încercând să intre în contact cu ceea ce cred ei că e Dumnezeu, yoghinii se depersonalizează şi pe ei înşişi, căutând să între în contopire cu fiinţa supremă. Deşi susţin că mantrele sunt mijlocul de a dobândi controlul asupra sinelui, ele nu fac decât să deschidă drumul entităţilor demonice care abia aşteaptă să pună stăpânire pe un trup, pe o conştiinţă, pe o raţiune, pentru că ei sunt fiinţe fără trup şi au nevoie de unul.
O altă idee propagată de yoga este aceea că sufletele celor morţi aşteaptă printre noi o nouă reîncarnare şi aceste suflete sunt cei care ne sprijină în incursiunea noastră spre iluminare. Dar Biblia spune că sufletele stau în aşteptare într-un loc anume, iar la sfârşit, când va fi Judecata, ele vor veni înaintea lui Dumnezeu pentru a-şi lua răsplata sau osânda. Deci entităţile despre care vorbesc yoghinii sunt demoni care sunt pe cale de a intra în posesia unui om pentru a-l stăpâni, spirite rele care intră în contact cu omul şi încearcă să-l convingă de tot felul de lucruri care n-au suport în realitate. Deschizând centrele conştienţei prin exerciţii yoga, omul se expune acestor entităţi care vor prelua controlul şi vor determina yoghinul să dorească tot mai mult din starea aceea facându-l dependent de ea până la anihilarea completă a voinţei lui, devenind o legumă pe care discipolii o vor venera, aşa cum avem nenumărate exemple. Stări grave de alterare a conştienţei pot rezulta în urma meditaţiilor profunde, a posturilor îndelungate pentru purificare şi pot duce la boli mentale grave, schizofrenie, epilepsie, fobii, manii şi dereglări a funcţiilor vitale, până la stop cardiac, cum v-am povestit că mi s-a întâmplat mie. Deci atunci când practicantul spune că prin meditaţie renunţă la sine pentru a se contopi cu universul, chiar aşa face, dar nu ştie că universul acela este de fapt o entitate cu gândire şi voinţă care va prelua controlul vieţii lui.
Atunci când credem în Dumnezeu şi acceptăm jertfa mântuitoare a lui Isus, viaţa noastră capătă sens şi scop, Dumnezeu va trece la cârma ei şi ne va călăuzi spre ceea ce doreşte să fim, să împlinim deplinul potenţial cu care ne-am născut. În mâna cui doriţi să va lăsaţi destinul? În mâna unui guru, a unor entităţi despre care nu ştiţi nimic sau în mâna lui Dumnezeu, Tatăl bun şi iubitor care se va îngriji de voi de atunci încolo? În lumea spirituală nu putem fi neutri, iar cel rău nu are scrupule, abia aşteaptă să pună stăpânire pe fiinţa noastră şi s-o distrugă, ca tot ce atinge el. În lumea lui, totul funcţionează după principiul: să moară şi capra vecinului. El ştie că este pierdut şi caută să atragă după el cât mai mulţi oameni,iar tu te dai de bunăvoie în mâna lui, crezând că ai găsit calea spre Dumnezeu. Nu poţi fi mai înşelat de atât. Şi în lumea celui rău există ierarhii, ca peste tot, numai că el conduce pe baza intimidării şi a fricii, iar demonii sunt îngroziţi să se întoarcă la capii lor fără rezultate şi astea nu sunt numai poveşti pentru copiii care nu ascultă de părinţi.
Atunci când un bolnav merge la un vindecător pentru că medicii nu-i găsesc cauza bolii, iar vindecătorul aplică asupra lui “tratamente”, el ştie ce anume induce boala, iar duhul de boală care a dominat persoana pleacă şi este înlocuit de unul ierarhic superior şi mult mai puternic, duh care va lasă bolnavul în pace o vreme, ca să nu dea de bănuit că vindecătorul nu şi-a făcut treaba bine, dar lucrează la convingerea omului că aceasta era soluţia, că a nimerit într-un loc bun, îl va face să creadă tot mai mult în asemenea metode până când omul va renunţa complet la Dumnezeu şi va începe să convingă şi pe alţii să caute vindecătorul respectiv. Aşa se petrec lucrurile în breasla vindecătorilor care au apărut în ultima vreme ca ciupercile după ploaie şi sunt la fel de toxici. Toate publicaţiile conţin anunţuri cu adrese şi numere de telefon a acestor făcători de minuni, iar abundenţa lor este un mare semnal de alarmă al vidului spiritual în care se află ţara noastră “creştină de 2000 de ani” .Nu oricine îşi zice creştin, este cu adevărat, ci doar cel care-L urmează pe Cristos, iar aceştia care aleg să viziteze vindecători, sigur nu se pot numi creştini, în cel mai bun caz sunt înşelaţi, dar Dumnezeu le va deschide ochii să vadă la ce pericole se expun, pentru că aceste practici sunt orice, numai inofensive nu!
Românul (şi nu numai, se observă în toată lumea o creştere alarmantă a acestor practici), se lasă amăgit şi fiindcă este dornic de senzaţional, se joacă cu focul, dar acest foc nu arde doar casa ci distruge totul fără milă.
Credinţa mea este că Dumnezeu va da curând la o parte vălul care ne acoperă ochii şi vom vedea cât de înşelătoare sunt aceste practici.
Rezumând ce am dezbătut până acum, trebuie să spun că, deşi în aparenţă yoga şi creştinismul au baze comune, sunt total opuse. Calea renunţării la sine pe care o numeşte yoga “drumul spre Nirvana” nu are nimic în comun cu renunţarea la sine despre care ne vorbeşte Biblia. Pretenţia practicanţilor yoga, că prin autostăpânire de sine vor ajunge cetăţeni ai cerului, este ridicolă.
În Eden, Adam şi Eva aveau o comuniune totală şi directă cu Dumnezeu. Odată cu căderea în păcat, esenţa lucrurilor s-a schimbat. Dumnezeu S-a retras şi l-a izgonit pe om, iar partea aceea din om, creată de Dumnezeu pentru relaţie şi semnificaţie, a rămas pustie, fără prezenţa Aceluia care-i dăduse scop. Fără Dumnezeu, în intimitatea fiinţei noastre nu suntem compleţi şi nu putem experimenta comuniunea cu Creatorul nostru. Putem înţelege această dependenţă când ne gândim la un copil orfan. Oricât de buni şi binevoitori ar fi părinţii lui adoptivi, în general el tot se va simţi incomplet până îşi va cunoaşte părinţii adevăraţi sau, cel puţin, va afla cine sunt. Tot ce Dumnezeu a gândit pentru realizarea scopului vieţii noastre ar trebui să urmeze un curs precis. Aţi putea obiecta că nu suntem marionete la îndemâna unui maestru păpuşar. Da, suntem mai mult decât atât, de aceea orice decizie luăm implică întreaga fiinţă, trup, suflet şi duh şi nici o decizie nu rămâne fără consecinţe. În fiecare clipă omul are de ales. Alegerile pe care le facem conduc viaţa noastră într-o direcţie sau alta şi de multe ori ne alegem cu suferinţe sau traume, probleme şi încurcături. Unde mergem în cazul ăsta? Acum vom şti să alergăm la Dumnezeu, dar nu ca să-I cerem ajutor ci ca să-L acuzăm de nereuşitele noastre. Hotărârea de a căuta singuri împlinirea în altă parte decât la Dumnezeu, este din start sortită eşecului. Putem funcţiona relativ bine pe perioade limitate în acest fel, dar în scurt timp ne vom trezi înapoi de unde am plecat: purtători ai aceleiaşi nestinse tânjiri după ceva, nu ştim nici noi ce.
Din punctul de vedere al creştinismului, lepădarea de sine însemnă recunoaşterea faptului că nu suntem compleţi fără a-L avea pe Dumnezeu în controlul vieţii noastre. Dorinţa de a fi fericiţi nu ne face egoişti, ea este pusă acolo de Însuşi Dumnezeu. A ne lepăda de noi înşine nu însemnă a ne ascunde capul în nisip şi a ne izola într-o chilie în vârful muntelui, ci a preda frâiele vieţii noastre în mâna Celui care ne cunoaşte destinul mai bine ca oricine. Nevoia noastră de fericire este legitimă, pentru implinire am fost creaţi şi o vom găsi atunci când o vom căuta dintr-o inimă sinceră.
Lepădarea de sine promovată de orientalişti presupune centrarea spre sine, căutarea de sine, autosforţarea, încercarea de a controla propriul destin spre iluminare. Termenul de “iluminare” defineşte starea unui om care a descoperit lumina adevărului. Percepţia este greşită pentru că a căuta lumina fără a-L căuta pe Dumnezeu este similar cu a căuta lumina în subteranul unei mine.
Dumnezeu este în tot şi în toate, dar nu pentru că este o energie ci pentru că poate. Aşa cum tu vezi la microscop pe o lamelă o întreagă colonie de microbi care n-au habar de existenţa ta, iar tu le urmăreşti viaţa de la naştere până la moarte în câteva minute, aşa te vede Dumnezeu pe tine şi pe toţi ceilalţi oameni, pentru că este Cel care ne-a creat, este deasupra tuturor şi în controlul tuturor lucrurilor.
De aceea susţin că religiile orientale se opun flagrant creştinismului pentru că, deşi propovăduiesc lepădarea de sine, de fapt trăiesc dezvoltarea sinelui în încercarea de a recupera în fiinţa umană ceea ce s-a pierdut la căderea în păcat. Felul în care adepţii New Age încearcă să uniformizeze toate religiile ca fiind căi spre a accede la acelaşi Dumnezeu, apelând la ideea de adevăr relativ, este numai praf în ochi, dar, din nefericire, în mândria lui, omul subscrie acestor idei, la fel cum am făcut şi eu, crezând că e binevenit un oarecare aport personal în lupta cu desăvârşirea .Aşa cum am eşuat eu vor eşua toţi pentru că nu s-a întors nimeni de dincolo (în afară de Fiul lui Dumnezeu) ca să afirme despre ce este acolo. La asta se referă Biblia când spune că informaţia cuprinsă între Geneza şi Apocalipsa ar trebui să ne fie suficientă.
Cum Dumnezeu ne-a dăruit viaţa cu un scop bine determinat este incorect să renunţăm la veşnicia cu El lăsându-ne amăgiţi de învăţături false şi căutând să le urmăm cu orice preţ. Viaţa ne-a fost dată să ne bucurăm de ea, nu să ne chinuim cu restricţii şi renunţări care oricum nu duc la nimic bun, eventual ne face vulnerabili în faţa celui care controlează în prezent lumea şi pe cei care nu şi-au dedicat viaţa lui Dumnezeu, şi anume diavolul.
Aşa cum singură spune, maya este magie. Procesul prin care lumea a fost făcută, în concepţia yoga, este magie. Sunt mulţi care, cu ajutorul iluzionismului şi a magiei, pe care ei o numesc albă, aduc în fiinţă sub ochii noştri lucruri materiale. Cu alte cuvinte, materializează cu puterea gândului energia, transformând-o în materie. Asemenea oameni sunt căutaţi de posturile de televiziune şi, speculându-se curiozitatea oamenilor, aceşti indivizi capătă tot mai mare trecere.
Când Dumnezeu a creat omul, l-a aşezat într-o grădină frumoasă şi omul n-avea nimic de făcut decât să se bucure de prezenţa Lui. Dumnezeu a pus în mijlocul grădinii doi pomi, frumoşi la vedere: pomul cunoştinţei binelui şi răului şi Pomul Vieţii şi a zis omului să nu se atingă de pomul cunoştinţei, pentru că va muri (Geneza 2:8-17). Acolo a venit diavolul şi a zis omului că nu va muri dacă va mânca, ci i se vor deschide ochii şi va fi ca Dumnezeu cunoscând binele şi răul. Omul a ales să asculte de diavolul şi prin asta, a întors spatele Creatorului său. A devenit ca Dumnezeu, pentru că acum cunoştea diferenţa între bine şi rău, dar acum era ruptă legătura între el şi Dumnezeu. Atunci când omul alege să asculte de altcineva înaintea lui Dumnezeu, nu mai recunoaşte autoritatea Lui, iar Dumnezeu condamnă orice activitate care trece înaintea închinării ca fiind idolatră. Ca să dea omului o şansă de a se întoarce la Dumnezeu, căpătând învierea şi viaţa veşnică, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său să trăiască pe pământ, asemeni unui om obişnuit, să se facă părtaş suferinţei şi morţii, să moară pe cruce luând asupra Lui tot păcatul omenirii şi apoi să învie, ca noi să primim viaţa veşnică prin credinţă în El. Aceasta înseamnă să mâncăm din Pomul Vieţii, să credem că Isus a murit şi a înviat pentru că noi să gustăm din dragostea lui Dumnezeu care ne primeşte înapoi, în prezenţa Sa. Credinţa este motorul care face ca noi să fim acceptaţi de Dumnezeu, aduce Duhul Sfânt al lui Dumnezeu să locuiască în noi şi să facă înnoirea, sfinţirea. La pomul cunoştinţei a primit şi Buddha iluminarea, din pomul cunoştinţei mâncăm şi noi zi de zi când citim o carte sau vedem o emisiune ştiinţifică, dar câţi dintre noi am gustat din Pomul vieţii? Isus a spus: “Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.” Cel care crede că Isus este Fiul lui Dumnezeu, a gustat viaţa, are viaţă veşnică. Biblia nu lasă loc nici unei îndoieli cu privire la asta, nu spune: “va avea viaţa veşnică după ce va muri”, ci ARE viaţă veşnică. De-a lungul vieţii sale, Buddha a enunţat legi asemănătoare cu cele 10 porunci din creştinism, şi-a îndemnat discipolii să caute adevărul şi adevărul îi va face liberi, iar la 75 de ani şi-a chemat cel mai drag ucenic şi i-a spus să nu plângă pentru că, ce se naşte este supus morţii, iar ucenicilor le-a spus: “Trecătoare sunt lucrurile compuse. Lucraţi-vă mântuirea cu tot dinadinsul.” Buddha rămâne un învăţător înţelept, dar Singurul Dumnezeu întrupat este Isus.
Diferenţa majoră între creştinism şi religiile orientale (pe lângă faptul că propovăduiesc dezvoltarea sinelui în opoziţie cu creştinismul, care spune că trebuie să ne lepădăm de sine), rămâne aceea că budhismul s-a oprit la deosebirea binelui şi răului, nereuşind să ajungă la pomul vieţii şi, încă mai mult decât atât, venerează un om în locul lui Dumnezeu. Înţelegerea faptului că există bine şi există rău, nu mântuieşte pe nimeni, dacă omul se opreşte acolo şi nu caută Pomul Vieţii ca să se înfrupte din El.
În timp ce învăţa oamenii, Isus a zis: “Dacă rămâneţi în cuvântul Meu, sunteţi în adevăr, ucenicii Mei, veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face slobozi.” (Ioan 8:32). Oare despre ce adevăr învăţa Buddha cu cinci sute de ani înainte, decât despre acesta? “Deci, dacă Fiul vă face slobozi, veţi fi cu adevărat slobozi.” (Ioan 8:36). “Isus a zis Eu sunt învierea şi viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi.” (Ioan 11:25). “Adevărat, adevărat vă spun, că, dacă nu mâncaţi trupul Fiului omului şi nu beţi sângele Lui, n-aveţi viaţă în voi înşivă.[...]căci trupul Meu este cu adevărat o hrană şi sângele Meu este cu adevărat o băutură.” (Ioan cap.6). Până cineva nu mănâncă din Domnul Isus nu va avea acces la ceruri, dar aşa cum tot mereu El vorbea în pilde ca să înţeleagă numai cine trebuia, şi aici esenţa este alta. Desigur, nimeni n-a mâncat efectiv trupul Lui, însă El este adevărul, este viaţa, este Cuvântul şi cum ştim foarte bine, pentru că toate bisericile vorbesc despre asta, omul nu se hrăneşte numai cu pâine şi cu apă, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu (Luca 4:4).
Buddha a mai zis că originea suferinţei este pofta care supune omul la cazne până îşi atinge scopurile. Dacă citiţi Biblia veţi vedea că sunt multe pasaje care vorbesc explicit despre natura păcătoasă a omului, care este firea pământească sau pofta. Încă o dată vedem că budiştii s-au oprit la jumătatea drumului, pentru că, dacă ar fi făcut ce i-a îndemnat învăţătorul lor, ar fi văzut că firea omului nu poate fi strunită decât cu ajutorul lui Dumnezeu şi numai El este acela care poate restaura fiinţa umană din starea ei decăzută.
Am fost foarte atrasă de religiile orientale, pentru că mi se părea că răspund la multe din dilemele vieţii, dar atâta timp cât am practicat toate cele despre care scriu, n-am reuşit să-mi găsesc liniştea. Eram încântată de câte aflasem, eram în al nouălea cer când reuşeam să-mi fac bine exerciţiile şi meditaţiile, dar mă simţeam din ce în ce mai singură. În timpul exerciţiilor simţeam că mă detaşez de tot ce mă înconjura, lăsam totul în urmă şi plecam tot mai departe într-o lume imaginară care devenise refugiul meu, dar acolo nu era nimeni. Mă simţeam singură şi abandonată într-un loc în care nimeni nu-mi spunea că am şi eu un scop, un rol. Cu cât înaintam pe aceste nisipuri mişcătoare, îmi dădeam seama de lipsa mea de importanţă şi de semnificaţie şi mă gândeam: dacă există o fiinţă care a fost destul de creativă să ne dea viaţa, de ce era atât de sadică să ne lase singuri? Orice părinte care-şi iubeşte copiii şi-i protejează. Începusem să-mi urăsc viaţa şi să nu doresc să mă mai trezesc din transele acelea, pentru că tot ce găseam era tot ceea ce lăsasem în urmă, însă nu putusem să plec atât de departe încât să scap de ele. Nu ştiu dacă ce vă spun are vreun sens, cert e că, atunci când L-am descoperit pe Dumnezeu, lucrurile s-au schimbat. Dumnezeu a deschis braţele şi a zis: “Vino la Mine fiica Mea, Eu ţi-am dat viaţă şi Eu vreau să te ocrotesc. Dacă Mă vei asculta, viaţa ta se va schimba, voi fi cu tine şi nu te voi mai părăsi niciodată. Îţi voi restaura viaţa şi-ţi voi da înapoi ce diavolul ţi-a furat, pentru că sunt ale tale, de drept. Eu sunt moştenirea ta şi tu eşti fiica mea preaiubită.”
Şi să ştiţi că Dumnezeu S-a ţinut de cuvânt. Tot ce spune El este “Da şi amin”.
De atunci, viaţa mea e alta. Dumnezeu face zi de zi din mine ceea ce El a intenţionat să fiu când m-a creat. Şi la fel iubeşte El toţi oamenii, dar El nu va forţa uşa inimii nimănui, pentru că Dumnezeu este dragoste. Însă aşteaptă ca tu să doreşti să te arunci în braţele Lui.
