Îmi pun întrebarea asta de peste douăzeci de ani şi tot nu am ajuns la un răspuns. Pe de o parte, suntem oameni, avem raţiune şi imaginaţie şi suntem capabili să ne închipuim realitatea aşa cum vrem noi. Pe de altă parte, sumedenia de curente religioase şi filozofii care s-au dezvoltat de-a lungul miilor ani de existenţă a omului au avut contribuţia lor în „complicarea” existenţei. De ce e aşa şi nu aşa? De ce să nu am eu dreptate şi să ai tu? Dacă lucrurile sunt albe sau negre, de ce există atâtea nuanţe de gri?

Mă gândeam la complicaţiile pe care ni le aducem în viaţă prin neacceptare. De exemplu, în dragoste. Citeam zilele astea un articol în care cineva spunea că gelozia se naşte odată cu dragostea, dar nu moare odată cu ea. Foarte adevărat. Pasiuni nebune au dat naştere la poveşti nebuneşti care s-au scris şi au rămas peste veacuri, dar nu numai acelea sunt de scris şi de citit…

Gândindu-mă la zicala: “Dumnezeu nu-i dă omului mai mult decât poate duce”, mă gândeam care or fi resorturile noastre interioare care ne motivează să mergem înainte, în ciuda circumstanţelor….

Mă inspiră articolele pe care le răsfoiesc zilnic, mă fascinează gândirea umană cu „răsucirile” ei, creativitatea unora, modestia altora… profunzimea tuturor.

Mi-am zis de nenumărate ori: mă voi opri. Dar n-am făcut-o, încă. Ceva mă mână să merg mai departe.

Să mergi împotriva curentului sau cu el? Oamenii se formează singuri sau îi formează alţii? Cât la sută din ceea ce vedem asimilăm şi internalizăm şi cât respingem? Suntem produsul finit a educaţiei, familiei sau circumstanţelor?

De curând am găsit pe blogger un nou prieten, îmi permit să-l numesc aşa, care m-a fascinat cu scriiturile lui. Nu se sfiieşte să-şi arunce în lume trăirile profunde… nu-i pasă dacă vede cineva, citeşte cineva, comentează cineva… el are ceva de spus şi spune. Un asemenea potenţial, cultivat adecvat, poate genera o somitate. În ce vrea el.

Redau un citat din blogul lui „de început”: „Sunt un tânăr care simte ca deja a trăit destul – prea mult. De ce nu mă sinucid ? Poate o voi face cândva. Până una, alta vreau să-mi golesc sufletul de impurităţi . Vreau să mi-l golesc prin scris şi nu prin viu grai pentru că un gând scris mi se pare mult mai real decât amintirea unei conversaţii. Avându-mi scrierea în mână poate îmi voi aminti că m-am scuturat de noroi şi, poate, mă voi simţi curat. Conversaţiile mi se par de cele mai multe ori iluzorii şi plictisitoare. M-am săturat şi de vocea mea, m-am săturat şi de mine. De multă vreme nu mai sper nimic altceva decât ca o dată totul se va termina şi-mi voi uita existenţa.”

Cuvintele lui îmi amintesc de strigătele de durere ale fiului meu care trecea prin „suferinţele” adolescenţei… pun ghilimele nu ca să minimalizez trăirile lui, ci pentru că nu mă refer la suferinţă fizică ci la acele „dureri ale facerii sinelui”, a căutării scopului de a trăi. Deşi n-am avut nici eu o adolescenţă liniştită, totuşi parcă zbaterile tineretului de azi seamănă mai mult a agonie ca pe vremea mea! Generaţia Emo, sau cum şi-or fi zicând parcă sună tare din clopoţel atenţionându-ne: „adulţilor, nu avem modele… voi ce păziţi, ne lăsaţi să ne scufundăm?” De multe ori noi, părinţii, credem că deţinem meritul şi „patentul” a ceea ce devin fii noştri, dar abia trecând prin aceste momente cu fiul meu îmi dau seama că ceea ce este el azi este rezultatul propriilor lui zbateri, propriilor lui căutări, frământări, descoperiri. Şi atunci realizez că suntem suma mai multor factori. Are şi ereditatea cuvântul ei de spus, are şi temperamentul nativ, dar mai mare aport pare a avea experienţa personală. Fără vreo tentativă de discriminare, ţin să subliniez că am cunoscut oameni mari, capacităţi fantastice, aproape supraomeneşti care sunt proveniţi din familii modeste, simple, comune, fără nimic special, după criteriile societăţii. Să aibă, totuşi, autoeducarea cel mai mare aport? Eu cânt, eu descânt! Nu ştiu, aştept să vă spuneţi şi voi părerea, pentru că, deşi la vremea când aveam 20 de ani credeam că ştiu deja totul, acum cred că nu mai ştiu nimic. Parcă nu mai există în lumea asta stâlpi, jaloane, absoluturi! Parcă totul este schimbător şi relativ.

Într-un alt articol vorbeşte, în felul lui plastic şi direct, despre lanţuri. Am scris şi eu despre asta vreo 7 articole, dar parcă el reuşeşte să spună în câteva cuvinte ceea ce m-am chinuit eu să pun în atât de multe pagini: „Suntem atât de plini de lanţuri, încât nici nu ne dăm seama că am putea scăpa cel puţin de unele dintre ele. Spre deosebire de animale noi avem această posibilitate, pentru că s-ar putea ca cel care ne-a legat să fie un alt om, sau chiar noi înşine. Ne încătuşăm unii pe alţii ca într-un cerc vicios. Deşi tot mai mulţi oameni încep să-şi dea seama că stă în puterea lor să-şi reducă numărul lanţurilor, să-şi micşoreze numărul stăpânilor, majoritatea nu fac decât să şi-i schimbe. Oare, de ce toată lumea caută cheia fericirii!? Pentru că este închisă? Nu, ci pentru că nu este altceva decât un alt lanţ pe care îl purtăm. Şi cheia adevărului o căutăm din acelaşi motiv – ca să ne eliberăm de el. Vrem să scăpăm de adevăr pentru că acesta ne produce cea mai mare suferinţă. Unii ar putea susţine că prostia este cheia adevărului, dar prostia s-ar putea să fie un alt stăpân. Poate părea paradoxal dar adevărul este totodată şi o cheie universală. Însă eliberându-ne de aproape toate celelalte lanţuri, devine stăpânul nostru suprem. Adevărul ca stăpân este un sadic fără milă. S-ar putea ca moartea să ne elibereze şi de adevăr, dar, vai, ea poate fi un stăpân şi mai înfricoşător decât adevărul.”

Toată admiraţia pentru asemenea minte, pentru asemenea trăiri. Deşi, după concepţiile mele, moartea nu este finalitate ci un nou început. Staţi, nu daţi cu pietre, nu cred în reîncarnare! Acesta este iar un subiect despre care aş putea să discut la infinit. De ce ne temem de moarte? Ne înconjoară mereu, zi de zi şi totuşi ne inspiră groază… poate cineva defini moartea? Dau o cafea celui care poate….

Mă opresc aici. Articolul devine prea lung şi pică greu la stomac dacă se „diluează”!

Pe data viitoare.

Lucram ceva la calculator săptămâna trecută când aud dincolo ţipete şi vine fetiţa mea cea mică în goană la mine şi spune:

- Mami, a zis Raluca că o să mor!

N-apuc să zic nimic că vine şi cea mare şi explică:

_ M-a miţit şi i-am zis că scrie în Biblie că plata păcatului este moartea!

Am zâmbit şi mi-am zis în sinea mea că pitica mea ştie foarte bine că greşeşte din moment ce a înţeles exact ce vrea să spună soră-sa, dar alege să mintă că aşa vrea ea!

Cine a zis că omul se naşte fără păcate?

Asta este Biblia nouă pe care şi-a cumpărat-o Raluca din alocaţia ei.

Galateni 3:29 „Şi dacă sunteţi ai lui Hristos, sunteţi “sămânţa” lui Avraam, moştenitori prin făgăduinţă.”

Una din probleme care s-au ţinut după mine de-a lungul anilor a fost sărăcia. Dar îmi amintesc ziua când am decis că nu mai vreau să merg alături de ea. Am citit în Cuvânt acolo unde scrie că binecuvântarea va veni peste neamuri prin Isus Cristos (vers 14). Şi am tot citi până la versetul 29 că dacă noi suntem sămânţa lui Avraam, suntem moştenitori prin făgăduinţă. Deodată, adevărul m-a izbit. Am fost atât de emoţionat încât abia reuşeam să mă stăpânesc.

Am răsfoit înapoi până la Deuteronom 28 şi – rând după rând – am citi acele promisiuni făgăduite. Binecuvântări peste hambare, câmpuri, peste toate lucrările mâinilor. Eram copleşit de toate astea!

Am făcut şcoala în Tulsa, Oklahoma şi locuiam într-o casă atât de mică şi de amărâtă încât nimeni nu voia să locuiască în ea. Dar când am citit acele promisiuni din Cuvânt, am văzut luminiţa de la capătul tunelului. Am realizat că Dumnezeu deja m-a eliberat de sub puterea blestemului sărăciei.

În acea după amiază, în pătucul meu din colţ, am luat Biblia în mână şi am zis: „Vreau să anunţ pe atotputernicul Tată din ceruri, pe Fiul Său Isus Cristos din Nazaret, toţi îngerii din cer şi toţi diavolii din iad şi pe oricine altul ar fi interesat să audă, că, începând din această zi înainte, nevoile mele sunt conforme cu bogăţia lui Dumnezeu în glorie, prin Isus Cristos!”

I-am spus: „Stau în Cuvântul Tău, mă bazez pe Tine să ai grijă de mine. Niciodată nu voi cere de la vreun om vreun dolar.”

Aşa s-a întâmplat. El S-a îngrijit de nevoile mele. Ştii de ce? Pentru că acea decizie m-a conectat la puterea lui Dumnezeu. El va face la fel pentru tine.

De studiat: Deut. 28:1-13

Mă gândesc de ceva vreme la putere. Puterea care te autorizează. Cea care face din tine un lider. Ce este puterea? Ceea ce văd în jurul meu, mai ales în politică, nu mă convinge. Eu asociez puterea cu un caracter frumos. Unde vezi caracter ales la politicienii noştri? Sau la patronii noştri?

Oare de ce în lumea în care trăim azi nu se mai pune preţ pe valoare? Oare de ce azi contează „puterea” pe care o dă un buzunar burduşit de bancnote, dacă se poate, străine… aşa că suntem bombardaţi de nulităţi agramate care se erijează în lideri pe toate posturile de televiziune şi în toată mass-media?!

Aceştia sunt oamenii care ne reprezintă? Aceştia sunt oamenii care ne conduc? Aceştia sunt oamenii în a căror mâini stau destinele noastre?

Am văzut azi dimineaţă un film care demasca goana omului contemporan după senzaţional. Descria descoperirea filmului original de la Roswell şi apoi distrugerea lui, mascarada care a urmat în încercarea de a câştiga un ban în plus speculând foamea omului după dramatic. Filmul surprinde foarte bine spiritul de turmă şi lipsa de discernământ a omului de rând, felul în care autorităţile maschează lucruri pe care muritorul nu trebuie să le ştie pentru că n-ar ştii ce sa facă cu ele… cum să le explice, cum să le administreze.

Căutând pe internet definiţii ale puterii, am găsit câteva maxime şi citate din diverşi autori care m-au ajutat să stabilesc câteva jaloane în gândirea mea.

Abraham Lincoln spune: „Aproape toţi oamenii rezistă nenorocirilor. Dacă vrei să testezi cu adevărat caracterul unui om, dă-i putere.”

Asta am experimentat-o şi eu deseori. Am tot auzit că un om care suferă îşi şlefuieşte caracterul sau cam aşa ceva, dar adevăratul caracter al omului poate fi văzut numai când are putere: ce va face cu ea, cum se va purta cu alţi oameni?
Albert Einstein este de părere că ar trebui să încercăm să fim oameni de valoare şi nu neapărat oameni de succes. Aş fi curioasă câţi din parveniţii de azi ar fi de acord cu el.

„Aceasta este puterea – să ţii în mâini frica altcuiva şi să i-o araţi.” spune Amy Tan şi eu tind să-i dau dreptate. Cam aşa sunt văzute lucrurile pe la noi. Şi atunci ce să facem? Să trăim într-un asemenea compromis grosolan care ne dezumanizează şi distruge valorile în care credem sau să ţinem fruntea sus cu riscul de a nu reuşi nimic în viaţă, după standardele care ne definesc ca oameni de succes?

Aşa că m-am gândit mult la ce spune David Brink: „Un om de succes este acela care poate construi o fundaţie solidă cu cărămizile pe care alţii le aruncă în el.”

După ce principii mai trăim azi? Sau, oare mai avem principii? Lăsăm mereu pe alţii să ne spună cum să trăim sau ce să facem sau trăim aşa cum ştim că e bine, facem lucruri care ne-ar ajuta să ţinem mereu fruntea sus?

Până la urmă puterea, ca mulţi alţi termeni, capătă în secolul nostru cu totul alte conotaţii decât cu ceva vreme în urmă, deşi dacă stau bine să mă gândesc, întotdeauna au existat excepţii care să confirme regula.

Piramida lui Maslow are pe ultima treaptă autorealizarea sau împlinirea nevoilor spirituale. Aş fi crezut că un om care tinde către realizare personală are şi valori care să-l motiveze, dar din ce văd, societatea se îndreaptă vertiginos către anularea principiilor şi valorilor sănătoase. Am eludat valorile familiei, am anulat legea care spune că sexul are parteneri de două genuri şi milităm pentru drepturile homosexualilor, am ignorat libertatea individului de a-şi alege religia, am impus „standarde” de neatins din punct de vedere material pentru a confirma statutul de om realizat, bombardăm tinerele generaţii cu imagini pline de vulgaritate, le dăm liber acces la imoralitate susţinând lipsa valorilor cu exemplul personal a unor „vedete” adulate. Ironizăm sinceritatea şi deschiderea, transparenţa în relaţii şi în viaţa publică sau politică promovând lipsa de educaţie şi parvenitismul.

Şi vrem să ne fie bine!

Ce este puterea şi ce facem cu ea? Nu avea dreptate Lincoln „Dacă vrei să testezi cu adevărat caracterul unui om, dă-i putere”? Oare s-a răsturnat lumea cu susul în jos sau aşa a fost mereu şi n-am văzut eu? De vreo 20 de ani mă întreb dacă soluţia este trăirea sub un glob de sticlă sau confruntarea acestor mizerii care ne otrăvesc viaţa transformând-o în iadul pe pământ?! Cum să faci asta când publicarea într-un blog personal a unei păreri personale atrage după sine proces în instanţă? Ce s-a întâmplat cu libertatea cuvântului într-o ţară care se crede şi se declară liberă? Cum să crezi că eşti într-o ţară liberă când cei aleşi să te conducă te manevrează după bunul lor plac încât începi să te îndoieşti de integritatea ta mintală atunci când ştii că lucrurile sunt într-un fel şi când ieşi din casă le vezi întoarse pe dos şi pare că nimeni nu se miră. Nimeni nu ia atitudine… nimeni nu încearcă să facă ceva… toţi se uită ciudat la tine ca şi cum ai fi vreun ciumat?

Încotro ne îndreptăm?

Cei mai mulţi oameni cred că trebuie să ţină un set de reguli în ideea că aşa vor rămâne în voia lui Dumnezeu, dar ceea ce te face neprihănit şi te îndreptăţeşte nu depinde de reguli cum ar fi să nu fumezi sau să nu bei. Să nu mă înţelegeţi greşit: nu sunt susţinătorul fumatului sau băutului. Ideea este alta: este o singură cale care te îndreptăţeşte înaintea lui Dumnezeu şi această îndreptăţire vine prin credinţa în ceea ce Dumnezeu a împlinit deja prin Cristos la cruce. În Coloseni 2:16 Pavel spune: „Nimeni dar să nu vă judece cu privire la mîncare sau băutură, sau cu privire la o zi de sărbătoare, cu privire la o lună nouă, sau cu privire la o zi de Sabat”

Bisericile cu reguli stricte şi regulamente, adeseori întâmpină unele din cele mai mari greutăţi când se confruntă cu păcatele întâlnite la oameni. Când o biserică răspunde păcatului din frică impunând mai multe legi, atunci bisericile se deschid singure către mai multe nenorociri. Cu cât mai multe păcate văd, cu atât impun mai multe legi. Cu cât mai multe legi impun, cu atât mai multe legi sunt încălcate. Cu cât mai multe legi sunt încălcate, cu atât mai multe se vor impune. Devine un cerc vicios care sfârşeşte în biserici învinse, fără viaţă, neputincioase, hipnotizate, ameţite. Legea nu te pune în rânduială cu Dumnezeu.

Faptul că nu mănânci carne vinerea te face neprihănit? Faptul că-ţi legi părul sau porţi batic pe cap sau mai adaugi câţiva centimetri la fustă te îndreptăţeşte înaintea lui Dumnezeu? Nici vorbă. Numai credinţa în Cristos ne conduce la neprihănire.

Rugăciune pentru astăzi: Doamne, eliberează-mă din aceste legături de legalism. Iartă-mă că mi-am bazat îndreptăţirea pe altceva decât lucrarea terminată a lui Isus la cruce.

O călătorie de câteva zile la munte poate însemna uneori mai mult decât ne-am aştepta. Dar gândurile mele sunt împărţite. Între minunăţiile pe care le-am văzut şi nu sunt vrednică să le descriu şi ignoranţa, neglijenţa, nepăsarea oamenilor cărora le-au fost dăruite, adică noi, românii. La orele de istorie şi geografie din şcola generală învăţam cât de frumoasă şi bogată este ţara noastră, cât de făloşi sunt românii că sunt dăruiţi cu forme de relief de la câmpie la munţi înalţi, cu bogăţii ale subsolului pentru care mulţi ne invidiază, cu câmpii mănoase şi rodnice, şi aşa mai departe. Recunoaşteţi expresiile de lemn a epocii de aur, nu? Dar dicolo de polilogia găunoasă a epocii ceuşiste este un adevăr pe care îl ignorăm de când ne ştim: avem un pământ binecuvântat şi ne batem joc de el!

Am mai fost în Valea Jiului şi anul trecut în toamnă, când am călătorit către Târgu Jiu iar la întoarcere ne-am oprit în Vale la Hanul boleştilor, dar, parcă anul ăsta am văzut altfel lucrurile. Ne-am izbit de „civilizaţie” mai tare decât ar fi trebuit.

Când am intrat în Petroşani primul meu gând a fost: risipă, irosire! Şi am continuat să mă mir cum putem sta aşa nepăsători la distrugerea bunurilor noastre cele mai de preţ. Cu aşa munţi, străinii au turism, au zone de agrement, au bucuria de a se lăuda cu ele tuturor. Noi avem gunoaie, clădiri părăsite şi abandonate, ruinele unei epoci a „pompei” şi distrugerii, mastodonţi a prostului gust şi megalomaniei. Îţi vine să te urci în cel mai înalt vârf şi să nu mai cobori de acolo niciodată!

Ca să nu mai pomenesc de despăduririle grosolane care au lăsat nu numai amintirea a ceea ce a fost ţara noastră odată ci şi drum liber apelor să spele agoniseala de o viaţă a sărmanilor care au avut curaj (şi ghinion) să stea în calea lor!

Suntem bogaţi şi proşti. Nu ştim să ne gospodărim. Nu ştim să administrăm ce avem, de parcă am trăi dupa principiul: „după mine, potopul!” Ni s-a dat şansa să îndreptăm lucrurile după Revoluţie şi noi ce facem cu ea? O dăm porcilor! Când spun „porcilor” nu mă refer nici pe departe la dragii noştri edili, deşi aşa s-ar părea. Voiam să spun că nu ştim să folosim oportunitatea de a fi liberi, pentru a schimba ceva în ţara asta.

Acest articol nu s-a vrut o critică la adresa a ceea ce se numeşte sistem sau autoritate în ţara asta (deşi noi suntem de vină că am dat ţara pe mâna lor) pentru că noi i-am ales. Am vrut să vorbesc despre ceea ce Dumnezeu ne-a dat spre folosire şi despre minunile pe care le-am vâzut, dar gustul amar care mi-a rămas primează, deşi mi-am promis să nu mă las doborâtă de silă, ci să văd ceea ce trebuie: splendoarea naturii noastre.

Aşa că, încerc să „cotesc” spre acest scop şi să spun că am fost copleşită. Nu ştiu de ce mi-a plăcut întotdeuna muntele mai mult ca marea. Mă simt mică şi nesemnificativă în prezenţa muntelui şi-mi dau seama ce fărâmă mică sunt în această minunată creaţie a lui Dumnezeu (cei care sunteţi evoluţionişti abţineţi-vă de la a mă critica, am fost acolo şi ştiu cum e aşa că am ales creaţia). Acea putere care transpare din culoarea şi tăria stâncilor, aerul curat şi rece, repeziciunea cu care curg râurile de munte alergând la vale de parcă de asta ar depinde existenţa lor….

Toate mă fac să mă împart în două: sunt mândră să fiu om şi să am ochi şi urechi cu care să văd şi să aud şi apoi, sunt smerită şi umilită de toată această frumuseţe şi sălbăticie care descrie puterea Creatorului meu, mă simt mică şi strivită şi nevrednică de a mă bucura de toate astea. Atunci împing pieptul îninte, mândră că văd, că aud, deşi ştiu că nu e meritul meu, las totul la o parte şi respir adânc, încărcându-mi bateriile ca să-mi ajungă până data viitoare când voi putea din nou să merg şi să mă închin puterii şi bunăvoinţei Lui. 

Avem munţi frumoşi. Avem natură bogată şi anotimpuri care să o coloreze în mii de nuanţe. Avem ape limpezi şi repezi de munte, pe care le poluăm uitând că tot noi vom bea din ele. Avem minte şi imaginaţie, dar o folosim căutând să tragem focul sub oala noastră şi să stoarcem tot ce putem ca să ne umplem buzunarele. Până când? Toamna şi primăvara, când ne acoperă apele, umplem bisericile şi ne rugăm de îndurare, dar uităm iar până ne loveşte năpasta din nou. Ne considerăm deştepţi, dar faptele dovedesc că mintea noastră e plecată cu sorcova nu numai la Anul Nou! Ne săpăm singuri groapa!

Am fost câteva zile plecaţi la munte şi ne-am răcorit sufletele de arşiţa oraşului şi a verii… Câteva zile în care am fugit departe de lumea dezlănţuită încercând a înţelege şi asimila frumuseţile create de Dumnezeu. Acest articol se vrea o dedicaţie prietenei mele Lorelei, pentru că atunci când am vazut trandafirii din curtea gazdei, m-am gândit la ea şi la trandafirii din sufletului ei, care, cu spini cu tot, întregesc fiinţa ei specială. A nu se înţelege că ea ar avea spini, însă viaţa uneori nu este blândă cu noi şi trandafirii au ţepi care lasă urme adânci şi treceri pentru aduceri aminte. Toate asta fac din noi ceea ce suntem, cu bune şi mai puţin bune. Lorelei, am fotografiat aceste flori ca să ţi le dedic ţie, chiar dacă nu sunt toate trandafiri, cu drag.

Mă gândeam să încep odată şi odată acest blog şi, pentru că tocmai m-am întors de la munte, nişte impresii de pe-acolo ar fi potrivite. Aşa că, până voi avea timp să adun câteva gânduri, las câteva fotografii care să vă dea o idee despre ce am văzut noi pe acolo.